Porcupine Tree s-a intors in 2009 cu un album asteptat cu ceasul la mana si calendarul in fata. Porcupine Tree ne-a dat o portie mica din The Incident prin album preview-uri, iar piesa Time Flies a intensificat si mai tare asteptarea.

La o prima ascultare noul album Porcupine Tree poate parea o aceeasi carte jucata si pe Deadwing si pe Fear of the Blank Planet. Sfatul meu este: ascultati albumul cap-coada, cu piesele asezate in ordine. Dupa ce l-am intors pe toate partile, am descoperit in The Incident un Porcupine Tree mai psihedelic decat pe ultimele 4 albume la un loc si chiar un album care poate intra in top-ul celor mai bune albume ale trupei.

Albumul debuteaza cu Occam’s Razor un intro puternic, similar cu cel de pe Fear of The Blank Planet. Efectele acustice, pasajele electronice deja nelipsite de pe compozitiile Porcupine Tree apar si aici. The Blind House este piesa care deschide albumul, continuand intr-un ritm inconsecvent cu riff-uri puternice si pasaje mellow, introducere facuta de Occam’s Razor. Great Expectations incheie primul capitol al albumului si face extraordinar trecerea spre Kneel and Disconnect, o imbinare de elemente acustice, solo-uri de pian si pasaje vocale, toate aducand ceva din vechile compozitii Porcupine Tree si, probabil, una din piesele care va avea soarta Trains (In Absentia). Drawing The Line este piesa in care imi  pun cele mai mari asteptari. Este o nebunie muzicala cu frecvente schimbari de registru, cu un refren psihotic, dar care fac din Drawing The Line cea mai catchy piesa de pe The Incident. Melodia care da si numele albumului, The Incident este punctul central, dar si zona de trecere spre cel de-al 2-lea capitol al albumului, fiind un amestec muzical halucinant. Your Unpleasant Family si The Yellow Windows of the Evening Train aduc aminte de muzica trupelor de progressive rock ale anilor ’70. Time Flies este prima piesa promovata de pe acest album si ia forma unei autobiografii muzicale Steven Wilson, extinsa pe 11:40 min.

Degree Zero of Liberty readuce tema muzicala din Occam’s Razor si o imbina cu sectiuni acustice. Octane Twisted si The Séance sunt doua piese cu accente metal si daca vi se par influente Opeth acolo, nu sunteti singurii care au impresia asta. Mai toate publicatiile muzicale au remarcat asta in cronicile albumului. Circle of Manias este cea mai “violenta” piesa  de pe album, cu riff-uri puternice si sectiune ritmica acuta, piesa aduce cu Wedding Nails de pe In Absentia.

I Drive the Hearse inchide intr-un mod absolut exceptional nebunia The Incident. Ca un nebun ce-si gaseste medicatia potrivita, I Drive the Hearse e “happy end”ul albumului. “And silence is another way Of saying what I wanna say” canta Steven Wilson ca un epilog al albumului.

Trecand prin toata discografia Porcupine Tree, The Incident este unul dintre cele mai reusite materiale ale trupei. Tot ce trebuie facut este sa ascultati cu atentie fiecare piesa in parte, sa remarcati trecerile subtile dintre piese, legaturile dintre piese, dintre albume.

Porcupine Tree a obisnuit atat fanii, cat si critica muzicala cu faptul ca niciun album al trupei nu este intamplator. Fiecare album lansat de trupa aduce experimente muzicale noi si sound-uri reinventate.

Fear of a Blank Planet nu este o exceptie de la aceasta regula. Porcupine Tree a reusit sa creeze un album complex din punct de vedere al textelor pieselor si instrumentatiei. In comparatie cu precedentul album, Deadwing, pe Fear of a Blank Planet un rol important il are partea ritmica: bass si tobe.

Albumul aduna 6 piese dispuse ca intr-un rollercoaster progresiv, care trece de la riff-uri heavy la sound-uri acustice si elemente experimentale.

Porcupine Tree prezinta de data aceasta un album despre elementele distructive din viata unui adolescent.

Fear of a Blank Planet este piesa care face introducerea intr-o lume bolnava, cu un ritm alert, intr-o lume psihedelica, de data asta plina de tot felul de vicii ale lumii moderne.

My Ashes, chiar daca seamana intr-o mare masura cu Baby Dream in Cellophane de pe Stupid Dream, aduce in fata unul dintre multele registre muzicale atinse de Porcupine Tree. Piesa merge pe linia psihedelica lansata de album si pentru aceasta, chitara acustica, clean vocals si firavele interventii de backing vocals intaresc atmosfera albumului.

Anesthetize este piesa centrala a Fear of a Blank Planet. Desfasurata pe aproape 18 minute, Anesthetize este o inconsecventa a starilor, a sound-urilor. Intro-ul este asigurat de percutia impecabila a lui Gavin Harrison. Nu trebuie trecute cu vederea solo-urile de chitara interpretate aici de Alex Lifeson, chitaristul trupei Rush. O ironie la adresa societatii de consum, la adresa efectului nociv produs de televizor si MTV.

Sentimental revine la partea mellow a muzicii Porcupine Tree. Piesa se sprijina pe un schelet muzical sustinut de keyboards si vocea remarcabila a lui Steven Wilson. Sentimental este o continuare a ideilor din piesele precedente, de data asta pe un ton resemnat, o auto-deplangere a propriei autodistrugeri.

Way Out of Here este asa cum spune si titlul, o evadare din mai multe perspective. Cu ajutorul lui Robert Fripp, mastermind-ul King Crimson, Porcupine Tree creeaza o piesa pur progressive cu schimbari de registre si teme muzicale.

Sleep Together inchide albumul si o face intr-un stil spectaculos. Sleep Together este practic un experiment muzical. Piesa este deschisa de sintetizator si aduce multe elemente din muzica No-Man.

Fear of a Blank Planet  este un pas inainte pentru Porcupine Tree si va ramane o piesa importanta in discografia trupei.

Tineretul revoltat din România ultimilor 15 ani şi-a însuşit rolurile de victimã-erou şi elitã, într-o primã fazã din cauza condiţiilor culturale şi financiare contradictorii, iar într-o a doua fazã ca opţiune eticã. Indiferent de poziţie rockerul a fost dintotdeauna rãstignit între nevoia de a întoarce ostentativ spatele şi dorinţa de a fi îmbrãţişat, de a-şi afirma identitatea printr-o revoltã secesionistã şi sentimentul cã trebuie sã-şi slujeascã tribul,
dogma sau misiunea subculturalã a vreunui lider. În oricare din aceste faze tânãrului luptãtor îi este necesar un altar şi un adãpost în faţa duşmanilor.Acesta poate fi un castel
pãrãsit sau un cort, poate fi un alt Woodstock sau un bunker. Dar poate fi şi expresia articulatã muzical şi textual într-un album conceptual, inspirat intitulat monolith...

În muzica IPR nu este doar înverşunare, luptã şi ardere intensã prin sacrificiul pe care-l face oricine şi-a propus sã-şi dezmorţeascã semenii adormiţi într-o falsã bunãstare – este şi sentiment şi expresie a neputinţei de a câştiga atenţia şi, apoi, încrederea celor dragi
pentru care vor sã facã ceva. De ce? Pentru cã le pasã.

Stãri intense împachetate în alb şi negru, cu o graficã ce aminteşte de „lucrul de mânã”, acele mileuri şi broderii alcãtuite cândva cu migalã şi mare intensitate emoţionalã
de femeile, de regulã, casnice. Aşa este lucrat şi acest album, atât vizual cât şi muzical,
cu o atenţie deosebitã acordatã detaliului, cu o producţie îngrijitã care însã nu provine dintr-un salon de croitorie sau broderie ci mai degrabã dintr-o fierãrie, în care dominante sînt sonoritãţile nichelate ale chitarelor şi alarmele vocale. Chitara are un rol
preponderent ritmic şi de coloraturã sonorã fiind evitate evadãrile solistice redundante pentru un astfel de concept monolitic pe care IPR a dorit sã-l sugereze, presupun, şi prin producţia sunetului. Chiar dacã uneori sunetul devine lipicios, uşor gumat dar nicidecum artificial, impresia generalã este cea de material muzical bine închegat, pãtrunzãtor în por şi distribuit cu mãiestrie pe parcursul celor 64 de minute care, minune, trec atât de repede.

Cãlãtoria spre miezul dur al adevãrului începe cu câteva scrijelituri pe scoarţã ale chitarei
care este la scurt timp urmartã de lovituri profunde ale basului şi tobei dupã care se rostogoleşte într-o manierã de crossover metal piesa intitulatã „X”.
„Solitor”, la care-şi face simţit suflul punk Andrei Racolţa, membru al legendarului grup punk timişorean Haos, face acel crescendo necesar unui album bine gândit şi prin faptul
cã sesizãm cã piesele sînt legate între ele de nişte punţi de efecte sonore care conţin fiecare ( sînt 10 în total) câte un vers oferit ascltãtorului atent care poate, prin aşezarea
într-o anumitã ordine sã descopere dacã nu chiar o piesã în plus, în mod sigur un text
generos în semnificaţii ascunse şi... multiple.
Dacã cineva se mai gândeşte la acel dicton englez care proclama cã „sîntem prea sãraci
ca sã ne permitem lucruri ieftine” nu trebuie sã ne surprindã cã aceştia sînt tocmai cei de la Implant Pentru Refuz care, împreunã cu Vlad Dobrescu de la grupul bucureştean CTC,
tãbãcesc mentalitatea exploatatã de magazinele care vând totul la 3,80 RON.

„Rezistenţa continuã”, se strigã în bucata cu acelaşi titlu care este o continuare tocmai
a piesei de rezisteţã „IPR Gherila” cu care grupul scoate, uneori chiar şi la propriu, scântei în live. Nu am vãzut nici un concert al grupului în care Vita, Bulbuc şi
Ochelari sã nu ridice nivelul de adrenalinã al publicului cu îndemnul la atitudine faţã
de minciuna generalizatã cu care este manevratã masa umanã a acestei ţãri ciudate
care aşteaptã „o revãrsare de har”.

„Apus” este o combinaţie forţatã a douã expresii ce se aflã la extreme opuse, între
lirismul şi senzualitatea vocalã a Cristinei Pãduraru şi barda urlatã a frontmenilor implanţi. Cale de mijloc în astfel de experimente nu existã: ori iese un rateu,
ori o magie. Nu ştiu la ce forţe s-a apelat, care a fost liantul între cele douã extreme
( poate chiar sunetul care-l invoca, parcã, pe Miles Davis, al trompetei lui Peti
Ionuţescu), dar muzica a fost, în acest caz, atinsã de magie şi experienţa a reuşit.

Finalul este post-orice, cu o atmosferã întâlnitã doar pe albumul ( post mortem ) Civilization Phase III al genialului Frank Zappa ( „Waffenspiel” ).
Corul „Flores” induce o umbrã de speranţã roz prin inocenţa vocilor care rostesc
însã un text al disperãrii pe care, ascultându-l în cãşti, mi l-am imaginat cântat de
cele douã gemene care s-au sinucis îmbrãţişate în ştreang la marginea Clujului
într-un act morbid, gothic ce ridicã suicidul la rang de artã şi provoacã fiori.

Înregistrãrile pentru acest album s-au efectuat în douã etape, la Bucureşti, în studioul
Viţa de Vie, şi la Timişoara, unde au fost imprimatã majoritatea pãrţilor vocale şi
chitara lui Rãzvan Meshu Nicov care s-a alãturat grupului în timpul coacerii, aşa cã
sunetul muzicii a crescut în calitate asemenea unui aluat bun care dospeşte şi apoi
explodeazã dar nu în cuptor ci în papilele gustative sau raportat la sunet în canalele
fine care duc...tot spre creier.

IPR îşi respectã şi cu acest album continuitatea conceptualã, rezistã şi luptã prin
muzicã directã, tensionatã, la limita istericului, dar conştient articulatã, purtãtoare
a unor mesaje care ar putea pãrea banale dacã n-ar fi îndreptate împotriva unor
realitãţi copleşitoare care, pe nesimţite, îi fac pe oameni nesimţiţi.

MIMO OBRADOV

Pentru ca in ultimul timp mi-am dezvoltat un defect professional, datorita meseriei actuale, nu mai ascult muzica. “Ma cucereste” (unde este cazul) si “ma urmareste” productia si “sunetul” unui cd.

In aceasta ordine de idei “pasul major” facut inainte, din punct de vedere strict personal, al acestui material OCS este ca m-a facut sa ascult muzica in detrimentul productiei.

Proaspat, refulator si revigorant, asa pot caracteriza acest album. Melodios si simplu in acelasi timp, este exact tipul de album pe care imi doresc sa-l aud de la o trupa rock (alternative in cazul de fata) din Romania.

Desi prima senzatie este ca recicleaza teme mai vechi sau “from” Nirvana, imi dau seama repede ca nu ma intereseaza cat de putin. Ma simt bine pe SuperParanoia. Acesta este si motivul pentru care renunt la intentia de a nominaliza vreo piesa sau sa aduc vreun elogiu unei teme de chitara sau unui break de tobe.

Ceea ce pare sa se fi schimbat este instrumentalul (insemnand de la bass, chitara, tobe, la muzicuta, bongos sau instrumente neconventionale – vezi piesa Voodoo Too), care in comparatie cu celelalte albume este mult mai evident, lasand vocea in plan secund. Incontestabil Sully Erna este fericitul posesor al unor abilitati muzicale demne de invidiat si usor de recunoscut de la kilometri departare. Asadar si pe partile pe care vocea lipseste se simte prezenta lui, deh doar el a si produs si mixat materialul. 

Agresivitatea pieselor vine o data cu versurile „Hey, you backstabbin’ son of a bitch / You’re livin’ in a world that’ll soon be dyin’” pe The Enemy, si mai apoi cu chitara mult evidentiata, pe Speak, No rest for the wicked sau Temptation, dublata puternic de tobe.

Shine Down e „my personal favourite”, poate pentru ca partea de intro e numai muzicuta (care va reintra in peisaj pe parcursul piesei), sau poate pentru ca e nota discordanta a materialului, reusind astfel sa sparga piesele agresive incluse in partea de inceput a albumului si mai ales sa evite monotonia. Pe Hollow apare si o voce feminina, pe fundal, demna de luat in seama. 

Albumul nou al trupei a fost asteptat de intreaga populatie emo de ceva vreme, dupa ce precedentul extras (nu foarte vechi… din 2005) Rabbits Are Roadkill On Rt. 37 a fost un success total

Cand a aparut December Underground parerile au fost unanime... E o reusita.

Dar inainte de a trage concluziile il voi pureca bine: la muzica emo eu vad un singur dezavantaj… nu ma deranjeaza frezele colorate si fara imaginatie, nu ma deranjeaza outfiturile de copii crescuti peste masura hainelor, nu ma deranjeaza versurile de-a dreptul sfasietoare despre suferinta, moarte si sinucidere… ceea ce ma deranjeaza e ca daca alegi orice trupa din domeniu vocea suna exact la fel, nu exista o identitate a trupei, sa o recunosti dupa primele acorduri sau primele versuri.

December Underground incepe cu un intro foarte linistit… genul de piesa ce incalzeste foarte bine publicul – prelude 12/21.

In continuare este o alternanta intre ritmurile pieselor foarte reusita, astfel incat nu intervine plictiseala deloc. Sunt piese mai tari cu chorus-uri puternice, cum ar fi Kill Caustic sau Affliction, mai dansabile, chiar diabetic de vesele (ca si ritm) cum e, binecunoscuta deja, Miss Murder, mai de umplutura, o piesa la care i se potriveste foarte bine si titlul Summer Shudder, mai pop – Love like Winter, care imi amiteste de o piesa Sandra cu cateva octave mai jos de pe la inceputul anilor ‘90, mai punk-rock, “hai sa incercam sa fim The Cure”, The Missing Frame, mai anii ‘80 electro-pop, 37 mm si ce-ar fi un album rock daca nu ar exista o balada: Kiss and Control (da.. este balada)

Pe de-a intregul albumul este ascultabil, iar cu putina vointa poate fi ascultat back-to back, dar garantez ca in playlistul zilnic vor ajunge cateva piese de pe acest album cum ar fi Miss murder, Missing frame, Killing Lights sau Endlessly She Said.

Angels and Airwaves,  sau mai pe scurt zis AvA sau AAA, este un proiect aparent pompos, nascut din destramarea foarte brusca a unei formatii de marca din scena punkrock americana cunoscuta sub numele de.. Blink 182. Chitaristul formatiei, Tom deLonge i-a strans sub noile si proaspetele sale idealuri pe tobarul de la Offspring, Atom Willard, bassistul din Distillers, Ryan Sinn si pe chitaristul de la Boxcar Racer, David Kennedy.

Cu atatea nume punk-rock celebre asteptarile din partea acestui proiect, si deci a acestui album, sunt clare, dar inca de la prima piesa,  Valkyrie missile, ce aduce a soundtrack de film SF mi-am dat seama ca avem de a face cu o rasucire de stil de 90 de grade.

Albumul este de fapt soundtrackul unui film neaparaut inca, ba chiar neintitulat inca, deci piesele sunt unitare, formand un scenariu cu firul actiunii usor de dedus din titlurile pieselor, cu un fir epic simplist legat de dragoste si razboi.  Piesele sunt totusi mult mai elaborate trupa renuntand la power chords, care erau de altfel marca Blink182 (comparatiile de acest gen nu se pot evita cand existi in cenusa unor trupe asa mari).  Ritmul alterneaza de la o piesa la alta, pornind de la pop – piesele Distraction si It Hurts, The Adventure, care este si single-ul scos ca promo pt album si proiect, la balade – A Little’s Enough, la electro-rock – Good Day, ajungand chiar la prog rock, in ceea ce consider ca este cea mai puternica piesa a albumului –  The War.

Ceea ce este interesant la acest material ar fi ca nu e nevoie sa asculti neaparat versurile, sa urmaresti firul epic pentru a simti ca este ceva in spate. Chiar si din punctual de vedere al ritmului se pot deosebi introducerea – Valkyrie missile, tema – Distraction, intriga – Do it For Me Now, bridge-ul – The Adventure,  punctul culminant – The War, momentul de ratacire – A Little’s Enough, puctul culminant din punct de vedere romantic – The gift, care poate fi numit si nasterea eroului. Si deznodamantul – Good Day, Start the Machine.

Albumul se simte ca un tot, se poate asculta usor de la prima la ultima piesa, insa dupa mai multe ascultari devine obositor, plictisitor, repetitiv. Deranjante sunt in special intro-urile interminabile ale fiecarei piese, care desi la inceput par interesante, isi pierd repede farmecul.

Nu este nimic revolutionar nici in sound nici in concept, majoritatea pieselor sunt mid-tempo, departe de ceea ce s-a dorit, adica prog rock. Albumul suna ca o varianta emo a unui material U2.

We Don’t Need To Whisper are o clara problema cu targetul - desi probabil s-a dorit educarea si maturizarea ascultatorilor de punk rock, trupa mai mult i-a speriat, iar un ascultator de rock progresiv nu ar putea lua in serios un proiect coordonat de Tom DeLonge care cu cateva luni inainte canta obscenitati alergand in fundul gol.

Pe scurt, We Don’t Need To Whisper este incercarea unor muzicieni de a fi luati ca artisti seriosi lucrand dupa o reteta de gen Pink Floyd, insa oricat de lungi ar face intro-urile si oricat ar incerca sa stoarca din instrumente si efecte speciale, albumul tot ramane la baza un album cantat pe trei acorduri la un nivel intelectual de clasa a noua, dar unul care nu cred ca va avea priza la punk-rockeri.

De la a doua piesa materialul incepe sa creasca in valoare, asemenea incalzirii inainte de un meci important. Stimularea e totul… Vocea incepe sa fie mai melodica, ritmul mai alert, atmosfera trece din spatiul black in care ai fi incadrat formatia daca ai fi ascultat doar Porcupine Lips, insa o data cu John G. parca treci in cadrul Clawfinger combinat cu elemente punk-ska. The donor & the receiver trece la agresivitate contrabalansata de Fly, mai lenta, mai sentimentala (daca luam in calcul si versurile) si parca mai putin interesanta.

Urmeaza Camogli – scurt si la obiect. Mariah revine in forta cu riff-uri de chitara si cu o linie de voce destul de suparata. Tobele se aud si ele undeva pe fundal, dublate parca de un ecou acustic (?) insa care da bine in peisaj. Piesa asta merita ascultata! Cu Mr. President Combo #1 si The real sport se pasteaza ritmul impus de piesa anterioara. Poate doar ceva mult mai alert.

From dusk ‘till dawn combina tobele evidentiate cu o linie de voce si de chitara gen System Of A Down si cu ritmuri ce te duc cu gandul la incantatiile triburilor africane. Fidji incepe funky, cam cum incep multe din piesele Rage Against the Machine, la care ma tot gandesc cand ascult piesa asta.

Partea proasta e ca ce a fost mai interesant de spus despre trupa asta am spus deja in primul paragraf. Dupa ce am ascultat albumul sarguinicios, sa nu se poata afirma ca nu-mi fac treaba ca la carte, nu am ramas cu nici un gust. De nici o culoare si forma.

Incepem asa cum au inceput si ei cu Da vrei. La care au si clip. Nimic de comentat. De la Doi incolo toate piesele suna foarte bine instrumental, dar vocea, total nepotrivita pentru ska, sparge ireversibil atmosfera si feelingul general. Finlandeza e si ea de trecut cu vederea. Ska-ul fara rost e ceva mai bine lucrat instrumental si isi reprezinta foarte bine titlul, desi parerea mea despre ska nu este tocmai asta. Fara regrete e chiar tare pe partea de intro, pana cand nu intra vocea... Off! Atat de plictisita, de fada si de liniara...

Dub Shot, featuring cu Butch, e dub. Bine lucrat si, ca o minune, vocea se potriveste. Versurile, daca tot e sa iau in calcul toate aspectele, spun cam asa (exemplific aici doar ca sa va formati si singuri o parere): „Noaptea-i pe tocuri tu danseaza cu ea / Noaptea-i pe fuga tu spune-i sa stea etc.” – daca vreti mai mult inseamna ca va place si va intereseaza, asa ca trebuie sa va cumparati albumul original, altfel nu se poate. 1000 de dorinte e alt featuring, cu Aliosha (in momente ca acestea as vrea si eu sa cunosc toti muzicienii, cel putin pe cei autohtoni, dupa porecle) care merita ascultat doar pentru partea agresiva din refren. Pe Ramas Bun influente reggae si Vama Vama imi pare total nepotrivita cu spatiul si ideea Vamii.

Per total vad albumul ca pe una dintre acele compilatii de piese, toate pe aceeasi tema, de dat din maini, picioare, capete la o prelungire de concert in Vama cu vreo 5 sticle de suc de hamei la bord si cu o imagine cam neclara in fata ochilor (cauza fiind hameiul, nu neaparat muzica).

Nascut in anul 2005, albumul Stagnant poarta in spate o cruce grea, pe care la noi nu a dus-o nimeni cred. Cine a mai cantat stoner in Romania? In Timisoara poate, din greseala, sa mai stiu un nume sau doua.

Din fericire, desi am facut primul pas in aceasta recenzie inhatandu-le o cruce in spate, lucrurile se dezvaluie a fi simple si directe. Rock. Desi stilul e practic o interesectie fericita de mai multe idei, piesa cu piesa, alternative-ul asta disecat de metal se presara peste spiritul si conformismul stone-rock-ului de parca ar vrea sa-l copleseasca.

Am pornit din start cu o idee preconceputa: fii atent la muzica! fii atent la muzica!, acceptand idea ca a fost inregistrat in Romania, nu pot sa nu ma abtin in a sublinia calitatea proasta a sound-ului (nu a muzicii). Din pacate toata forta chitarei, care canta cursiv si frumos pe majoritatea pieselor, a fost taiata cu cruzime, iar vocea este ascunsa intr-un mister neplacut. Chiar daca e Bulbuc de la Implant Pentru Refuz la datorie, ii lipseste pasiunea, data de un sunet bun.

Din fericire albumul are o salvare majora. Eu am reusit sa-l ascult cap coada de mai multe ori in ciuda sunetului. Inspiratia si limpezimea privind constructia pieselor, liniile instrumentelor si mesajul bine conturat fac din acest material unul recomandat. Motivele sunt multiple. Spre norocul trupei, sunt mult mai multe si mai importante decat contra-motivele. Primele ar fi melodiile care compun Stagnant, 10 la numar. De la Convict, piesa ce deschide materialul si pana la Foolin' Around vei avea parte de 10 povesti si de o gramada de idei bine conturate.Cover-ul albumului este de asemenea inspirat, conceptual si bine evidentiat.

Daca vreti sa va curatati putin mintea de inhibarea cu care canta "marile trupe" mai underground de pe la noi, puteti incerca Stone Fixion. E foarte sincer. In fond nu asta e totul in muzica?

Bine intentionat, acest material isi gaseste un bine-meritat loc in fruntea ultimelor produse romanesti. Liniile inteligente, clare, fredonabile iti domina creierul si absentele lui chiar si dupa mult timp dupa ce ai apasat eject si off.

Riff-urile si constructiile au scapat de complexul si deprimarea tipic romaneasca. Suna modern. Temele chitarelor secundare sunt un exemplu bun de urmat pentru cum se „umple o piesa”. Ascultati cu atentie!

Chiar si dupa multe ascultari melodicitatea se redescopera, devine tot mai interesanta. fiecare piesa patrunde pana la infinitesimal fiecare neuron. Ca si atmosfera, arborand o umbra de tehnicitate, cantecele se completeaza unele pe altele. Foarte inteligent creata.

Desi are unele lipsuri, daca ar fi sa comparam acest material cu altele, scoase afara, the self titled Godmode ar surprinde pe oricine. Numai sa asculte rock!

Singurul minus, dupa parerea mea, e sunetul greoi, neinteligibil pe alocuri, rezultat din acordajul chitarelor prea jos. Trade-markurile nu sunt intotdeauna o certitudine pentru bine. Fara acesta, piese precum Better than me, Hell is only a word, Everyone I know, etc ar fi mult mai surprinzatoare.

Look-ul si coverul determina o nota aproape de maximum, peste cota romaneasca cu mult.

Album recomandat si necesar in orice colectie. In original!

Imi vine tot mai des pe limba Roadrunner Records. Ce schimbare. De la extremul intunecat din underground, aceasta casa de discuri s-a ridicat incet, incet, cu mult cap, fara a face multe compromisuri. Voi enumera cateva trupe, pentru a va da seama ce face Roadrunner cu lumea muzicala: 36 CrazyFists, Black Label Society, Chimaira, Devil Driver, Kill Switch Engage, Machine Head, Soulfly, Slipknot si (pe langa multi altii) Ill Nino.

Cei din urma s-au renascut parca dupa plecarea lui Marc Rizzo inspre Soulfly si au spart orice aspra critica printr-un album nou, care se apropie foarte incet de limita maxima a inspiratiei.

Brazilienii canta exact, subliniind caracteristicile cele mai importante ale “modernului”. Piese scurte, directe, cu o forta aproape groteasca. Si, culmea, nu exagereaza in nimic.

One Nation Underground are doua fete, foarte bine conturate. Una care respira numai agresivitate, inspirata pe alocuri de “pumnii” revarsati din hardcore-ul New-Yorkez, cu linii trase parca de pe benzile Pro-Pain sau Biohazard (Turns to Gray). Tot din ciclul acesta putem aminti piesele This is War, My Ressurection, Corazon of Mine.

A doua parte inspira melodicitate si fericire, patrunse pe alocuri de balansul samba-ului brazilian.

Cele doua parti se intrepatrund si se completeaza, de la piesa la piesa, de la idee la idee, de la riff la riff.

Minusul acestui album este senzatie lasata dupa mai multe ascultari. Se deschide foarte repede, iti taie mai apoi nevoia si bucuria unei auditii repetate.

Lumea moderna primeste lectii zi de zi, iar Roadrunner a invatat sa puna baza pe profesionalism. Albumul, desi e produs de tobosarul trupei Dave Chavari, suna mai mult decat exemplar, undeva spre perfectiune.

Stilul e acelaşi şi pe acest album. Alternative presãrat cu teme de new-wave-punk, articulat de voci simple şi directe, care îşi ascund eventuala muzicalitate în spatele textelor; unde se şi pierde. De fapt, cam ãsta e mersul spre un album care sã fie ascultat „world-wide” – simplu, cât mai simplu; caracteristic Geffen Records chiar şi în 2005.

Mie mi se pare destul (înspre foarte) plictisitor, chiar dacã se mai scapã şi una, douã piese mai „cu cap”.

Twisted Transistor, al carui clip vorbeste de la sine despre statutul actual al industriei muzicale, este ce-i drept o piesa pentru mase, care are potential de a placea oricui, mai ales datorita liniei de voce. Politics, Hypocrites sau Souvenir sunt piese cu mesaje (anti)politice asa cum o spune si numele.

10 or a 2-way sau for No One reprezinta stilul Korn prin definitie si pot fi catalogate ca apartinand oricarui alt material semnat de trupa, asta in cazul in care cel de fata este comparat cu predecesoarele sale. Instrumental foarte bine lucrat si chiar scos in fata. Love Song nu este cea mai reusita piesa de pe album, poate tocmai din cauza versurilor. Open up are si ea capacitatea de a fi pe placul tuturor, fiind introdusa de o linie de voce si de sunete destul de „catchy”. Coming undone si Getting off au putere si rup. Metalice si agresive dau motive bine intemeiate de mosh/pogo. See it all, lasata pe final este clar cea mai tare, tocmai datorita complexitatii.

Cred totusi ca incep sa inteleg de ce anume nu se mai ridica See you on the other side la asteptarile celor care arunca cu noroi in el: este un album ce pune accentul pe partea tehnica, instrumentala a muzicii, lasand pe loc secundar liniile de voce, geniale de altfel, cu care si-a obisnuit Jonathan Davis publicul. Totusi, cu un mixerist ca Terry Date nu aveau cum sa greseasca lansand pe piata albumul acesta.

De la lansarea din 1985, trupa si-a schimbat membrii atat de des incat in 1997, cand s-au despartit, din formula initiala mai ramasese doar solistul David Gedge, care, dupa incheierea capitolului The Wedding Present, initiaza un nou proiect – Cinerama. Va scoate alaturi de noua formatie trei albume, pentru ca al patrulea (aparut in 2005) sa fie lansat in cele din urma sub titulatura The Wedding Present.

Influentat fara drept de apel de John Peel alaturi de care va si produce un album – Ukrainski Vistupi V Johna Peel – David Gedge relanseaza in 2005 o istorie a muzicii pe care a iubit-o atat de mult pe cand activa in The Wedding Present. Albumul de fata este, in fapt, o fuziune de alternative pop-rock, post-punk si indie, energic imbinate si cu personalitate debordanta.

Interstate 5, piesa care deschide drumul spre incursiunea in lumea sunetelor trupei, se bucura de niste versuri extrem de inteligente si de o linie de tobe ingenioasa, care insa pare limitata de o rezonanta infundata si totusi clara – paradox total. Ringway to seatac este bine inchegata si pare sa nu duca lipsa de nimic. Liniile de chitara de pe majoritatea pieselor sunt foarte bine gandite, desi lasa impresia de „prea putin iesit din comun”.  Pe Don’t touch that dial bass-ul e cel scos la inaintare, cu un sunet curat si jumpy care pune picioarele in miscare.

It’s for you este o balada romantica, care, daca nu ar fi fost inclusa pe acest material, probabil i s-ar fi simtit lipsa din atmosfera genarala, iar Queen Anne se bucura de ceva inflexiuni trip-hop ce dau extrem de bine in peisaj. Perfect Blue = Love-Rock 100%.

Ca sa iubiti albumul de fata trebuie neaparat sa ascultati Always the quiet one, I’m further north than you si Mars sparkles down on me. Si, mai presus de toate, trebuie neaparat sa il aveti in colectie, asta daca va misca inca piesele Radiohead ori Interpol.

Materialul abunda in influente dintre cele mai neconvetionale, insa pare sa duca lipsa de autenticitate. Aduce foarte mult cu muzica pe care o digera, si in consecinta o promoveaza, foarte bine publicul englez, nu chiar departe de ceea ce americanilor li se pare cool in momentul de fata. Desi bine inchegata muzica celor de la Ninefold nu are rupturi de atmosfera si interferente cu alte stari.

Incep in forta abia cu piesa a doua – Goodbye Konig al carei riff de chitara imi aminteste de Tool. The dwarve’s tie este putin inchistata si minimalista, intrumental hipnotic nerecomandat neinitiatilor. Empty coke can este, in ciuda numelui banal, o piesa melodica cu versuri „filosofice”, care pe final, desi pare sa rateze impresia de la inceput, reuseste sa salveze frumos constanta – merita asadar luata in considerare.

Opium cocktail este un mix de muzica europeana cu acorduri tribale, cu voce linistita si tobe calmate. Space nipples – o alta melodie exclusiv intrumentala (la fel ca si precedenta sau ca Eldorado) - are rolul de a trezi ascultatorii din transa. Empty box, o reusita foarte jazzy se muleaza perfect intregului tablou muzical. 

Cele mai multe dintre piese prezinta o caracteristica relativ comuna – de la jumatate incepe sa se recicleze ideea initiala, pentru ca mai apoi unele sa se mai salveze, iar altele nu. Cea mai buna alegere ar fi accentuarea ideilor intrumentale de pe acest album. Ar fi chiar reusita o abordare in aceasta directie.

De cand am facut prima data cunostinta cu The Rasmus, se intampla pe cand mai exista pentru publicul autohton un post tv muzical german, pe numele lui intreg VIVA, trupa nu a inaintat pe o panta ascendenta. Am ascultat cat am ascultat prima lor piesa de pe Dead Letters, pana cand am realizat ca nu-mi plac de nici un fel. HIM + Evanescence la puterea a doua. Si daca ar fi sa fac abstractie de muzica, nici clipurile nu-i scot din adancitura in care se regasesc – toate exploateaza exact aceeasi tema iar si iar. Boring!

Shot, prima piesa, e plictisitoare. Tobele par sa urmeze un tipic bine stabilit de legile muzicii, deci nimic nou aici. Piesa No fear se bucura deja de promovare intensa la tv, cred ca am prins cateva fragmente din nemuritorul clip „rasmusian”, dar nu am avut rabdarea necesara sa inchei procesul de vizionare fortata. Night after night (Out of the shadows) e mai suparata si beneficiaza de o linie de chitara care o mai scapa de plictis total.

De ascultat merg ascultate si Lucifer’s Angel si Last Generation, din partea carora te-ai astepta, daca e sa judecam dupa partea de intro, la sunete chiar agresive pentru o trupa de gen, dar te dezamageste total linia de voce.

Sail Away e chiar diferita de restul pieselor, mai pop, cu chitara acustica, vioara si cu o linie de voce in stilul celor de la A-Ha sau The Cult. Dead Promises este poate singura digerabila 100 % din cauza ca pare mai grea.

Cam asa sta treaba cu trupa asta care daca nu se trezeste curand la realitate o sa scoata albume si in 2015 pentru fanele lor care acum au 14 ani si atunci ii vor asculta mai mult din inertie.

Noul material HIM nu va schimba cu nimic pãrerea pe care o aveţi despre muzica trupei ãsteia, în caz cã sunteţi deja familiarizaţi cu ea. Pare sã sune exact ca şi Razorblade Romance sau Love Metal. ªi pentru cã nu am crezut niciodatã cã vor surclasa succesul pe care l-au avut cu piesa care i-a consacrat – Join Me -  albumul ãsta pare o reciclare fadã a vechilor idei reluate la nesfârşit într-o continuã automotivare cã progresul se face în linie dreaptã şi nicidecum ascendentã.

Cu nimic nou, în afarã de freza lui Valo, care se scurteazã invers proporţional cu numãrul albumelor, materialul poate plictisi cu o uşurinţã ieşitã din comun. Înţeleg de ce simţi nevoia sã cânţi despre o dragoste neîmplinitã, moarte şi fluturi în versurile aceleaşi piese, dar parcã trebuie sã mai şi variezi. Nu la curcubeu, ponei şi inimioare, dar la altceva, ce poate mã va face şi pe mine sã spun: „Altceva de la HIM”.

Vampire heart, plistisitoare cu toate cã ar trebui sã atragã atenţia fiind prima. Under the rose – imaginea oglinditã a piesei înainte amintite. Riff-urile de chitarã pe Killing loneliness sunt tot cele pe care le cunoaşteţi probabil. Linia melodicã nu face nici ea excepţie.

Dark light, piesa ce dã şi nume albumului, diferã de restul prin influenţele The Cult (mã pot totuşi înşela în privinţa asta), dar atât. În ceea ce priveşte partea de instrumental –  bass-ul ori e înfundat, ori l-au uitat complet. Tobele mai au ceva rezonanţã şi chitara pare sã domine pe unele piese. Vocea e tot acolo. La fel şi clapa.

Recunosc. Sunt fan Porcupine Tree. Sunt fan de când am pus prima datã cd-ul în player, de când am vãzut videoclipul (nu la teve, tot pe cd, aşa cã nu vã întrebaţi dacã nu cumva l-aţi prins pe mtv), de când mi-am spus: „Îmi aduce aminte de Recoil!”. N-aţi ascultat Recoil? V-aţi face o favoare.

Însã dintre mai toate albumele, cel mai tare mi-a plãcut In Absentia. Poate pentru cã întregul concept al muzicii cuprinse pe material, se bazeazã pe sondarea minţii bolnav-diabolice a criminalilor în serie. Nu laud ceea ce au ales drept muzã, dar ceea ce au reuşit sã scoatã din contextul „întunecat” este chiar iluminant.

Ultimul album semnat Porcupine Tree este, parcã (dacã se poate spune) mai elitist. Lasã impresia cã au fãcut muzicã pentru urechi şi suflete trecute prin încercãrile sunetelor. Sau pentru cei cãrora experimentarea în materie de muzicã le aface aceeaşi plãcere ca şi celor care practicã sporturile extreme.

Prima piesã, care te introduce în universul întortocheat al lumii „pomului ariciului”, are o linie de chitarã foarte puternic pusã în evidenţã. Shallow, a doua melodie, începe cu o linie de chitarã şi tobe inspira(n)te. Ceva mai energicã în comparaţie cu atmosfera generalã de pe In Absentia, dar (trebuie sã recunosc) mai bine lucratã. Halo are un bass scos la înaintare pentru a pune în luminã instrumentaţia. Versurile piesei sunt rupte parcã dintr-o compunere cu titlul „Who is God?”. Iar ei vin cu rãspunsul: „God is in my fingers / God is in my head / God is the trigger / God is in the lead / God is power and God is proof (...) / God is on the cellphone / God is on the net / God is in the warning / God is in the threat”.

Open car (de departe piesa de rezistenţã) sparge crusta de linişte aşezatã pe anterioarele trei piese cu o voce sacadatã, transformatã ulterior în melodie. Acustic şi electric combinate reuşit.

Marele avantaj al acestui material este cã nu face parte din caracterizarea generalã a albumelor scoase în 2005: liniaritatea pieselor succedându-se parcã în acelaşi regim muzical puţin iritant.

Ajunşi la cel de-al cincilea album, SOAD au depaşit de mult punctul propiu al gloriei. Schimbarea look-ului, promovarea în masã a imaginii, dar şi influenţa stilisticã pe care au avut-o de-a lungul timpului asupra noului val de rock, au determinat ocolirea unor aspecte foarte importante legate de compoziţii.

În momentul de faţã aratã ca şi o trupã punk cu tenor (cum bine zicea un învãţat de prin Timişoara). Pentru demostraţie ascultaţi albumul. Bineînţeles cã se împleticesc stilurile, ca la orice trupã de rock din ultima vreme. E tot mai greu sã stai în teritoriu tãu.

ªi Mezmerize şi fratele / sora sa (Hypnotize) au coborât nivelul cu care eram obişnuiţi. Din punctul nostru de vedere influenţa cea mai mare pentru ca acest lucru sã se întâmple a avut-o Daron Malakian (chitarist, lider şi mai nou vocal), care a tãiat, a spintecat brusc şi neaşteptat rolul pe care-l avea Serj Tankian (voce) în trupã. Liniile vocale cu foarte multe înalte ale chitaristului zgârie ideea melodicã a pieselor, o stricã şi o omoarã. Poate, pentru cã sunt lipsite de inspiraţie şi melodicitate.

Trecând peste punctele proaste, trebuie spus cã partea ritmicã, formatã din baterie şi chitarã bass, merge la fel de bine ca la început, e la fel de energicã, la fel de balansatã.

Mesajul e acelaşi, puţin aprofundat parcã. Din pãcate, e genul de aprofundare care duce puţin înspre penibilul comercial.

Hypnotize poate fi un album ascultabil, dupã ce te obişnuieşti cu el, dupã ce iei bine în seamã melodiile, dupã ce înţelegi ce vrea... dacã vrea ceva!

From Under the Cork Tree este al doilea album al trupei, o favoritã în Statele Unite, poate şi datoritã stilului abordat, o combinaţie între hardcore şi indie rock, mai simplu zis este un fel de rock digerabil, cu acorduri captivante şi o anumitã mãsurã de melodicitate.

Albumul poate fi caracterizat foarte bine de cãtre un vers din piesa Sophomore Slump or Comaback of the Year: „Cause I’ll keep singing this lie if you’ll keep believing it”. Trupa într-adevãr nu vine cu nimic nou, însã fac ceea ce este vechi, exact ca la carte, încât nu ai ce sã le reproşezi.

Întreg albumul are un ton optimist, jovial, jucându-se în cadrul piesei cu contrastul între formã şi conţinut, apoi plesnindu-le nişte titluri, ce se vor glume de cerc închis, dar care din afarã nu par decât nişte amatorisme ieftine. (de exemplu: Our Lawyer Made Us Change the Name of this Song so We Wouldn’t get Sued sau I Slept With Someone in Fall Out Boy and All I Got Was This  Stupid Song Written About Me – aşa cã se înţelege de ce nu voi mai da exemple de titluri în continuare). Conţinutul pieselor strigã emo - iubiri pierdute, iubiri regretate, pistoale şi tendinţe sinucigaşe, adãugând câteva piese autoironice - nimic special, doar ceea ce stoarce lacrimi şi bani, adicã ceea ce tineretul pare sã adore. Totuşi, în prima piesã încearcã sã dea masca jos, mai în glumã, mai în serios, pentru cã - evident - sunt mai deştepţi şi, cu siguranţã, mai talentaţi de atât: „We’re only liars but we’re the best/ Only good for the latest trend”

Indicând o atitudine grava, 36 CrazyFists este genul de trupa din noul val care face o marmelada din mai multe stiluri de rock, plecând de la punk, alternative, metal-core, nu-metal si nu în cele din urma power-metal în cea mai pura forma. Crossover total? Putem admite si acest lucru, mai ales ca influenta Faith no More se simte cu accente de saturatie. Daca subliniem însa faptul ca semnatura baietilor cu pumni nervosi e pe actele celor de la Roadrunner Records, cred ca e foarte clar la ce trebuie sa se astepte orice ascultator cât de cât cunoscator.

A snow capped romance este un album de sfârsit al anului 2004, care începe ca o bruta si într-o calda plimbare printe piese sfârseste la fel… „I'll be this way forever”. Desi a fost mult mai promovat decât predecesorul sau, albumul de fata nu e cu nimic peste... ba mai mult, e cu multe sub. E agresiv ca atitudine, e muzical, dar nu are continuitate; e foarte bine lucrat, cu atentie la detalii, dar nu are esenta.

Cea mai buna melodie e de departe With Nothing Underneath, mai mult decât definitorie pentru stilul trupei.

Foarte interesant este faptul ca productia sau mixajul nu au fost asigurate de numele grele ale profesiei. Deocamdata!

Dupa ce s-au distrat de esecuri precum cele ale Limp Bizkit, azvârliti pe usa din dos si pusi la dosar, cei de la Sony prin Interscope au gasit alternativa si au dat drumul pe piata unei super trupe, aflata deja la cel de-al doilea album. Audioslave, prin membrii sai, nu poate decât sa impuna respect. Prin muzica la fel.

Acest al doilea album venit dupa o pauza de trei ani este de fapt marele test al capacitatiilor compozitionale ale trupei. Se „aude” ca l-au trecut cu brio. 12 cântece, îmbracate în aceeasi mantie compozitionala, puse la punct, de inspiratie supranaturala pe alocuri, îsi povestesc continuarea primului album.

Nici nu e de mirare acest lucru, din moment ce pe coperta albumului troneaza la numele producatorului Rick Rubin; mixajul fiind asigurat de un alt mare maestru – Brendan O'Brien.

Apar, ca si noutati, pe acest album mai multe influente country si mai multe piese „moi”: Be yourself, Doesn't Remind Me, Heaven's Dead. E asemenea, apar si amintirile despre Soundgarden o data cu piesa Drown me Slowly.

Avem de a face cu un album foarte bun din toate punctele de vedere, unul care da chiar foarte bine în peisajul rock actual, tocmai pentru ca suna bine.

Melissa Auf der Maur , ex-bassista formatiilor Hole si Smashing Pumpkins , a urmat exemplul excentricei Courtney Love si a scos un album solo! Bunicel, daca e sa mentionam câtiva dintre invitatii care o acompaniaza în acest proiect: Nick Oliviera , Josh Homme ( Queens of the Stone Age ), James Iha ( Smashing Pumpkins ) si Brant Bjork ( Kyuss ), iar Chris Goss ( Queens of the Stone Age ) – ca producator al albumului. Mi s-a parut inutila folosirea a trei (!) chitare si versurile mult prea copilaroase a la Avril Lavigne : „ You're just a boy and I'm just a girl ”. În rest, instrumentalul este ok, însa nimic nou…

Ca stil muzical, acest album este încarcat de o gramada de influente. Primul single, Follow the Waves a fost primit foarte bine pe piata, beneficiind chiar si de un videoclip. În rest, piese ca Head Unbouned si Taste Your Sounds sunt comparate cu piesele unor legende muzicale ca Shirley Manson , respectiv PJ Harvey .

Au trecut aproape 25 de ani de la primul disc Bad Religion , iar luna trecuta a fost lansat albumul The Empire Strikes First (al 13-lea, mai exact). Acest album este conceput în maniera clasica, bine stabilita a formatiei. Cel mai important de precizat este faptul ca foarte putine formatii pot sa-si mentina energia si potentialul ridicat al creatiilor, sound-ul Bad Religion fiind unul dintre acelea de care te îndragostesti instantaneu de la prima auditie.

Versurile abordeaza problemele actuale ale Statelor Unite, titlul albumului vorbind de la sine (probleme precum razboiul din Irak sau globalizarea), iar piese cum ar fi Let them eat war , Sinister rouges sau Atheist priest lovesc din nou valorile atât de conservatoare ale imperiului american, impuse de Biserica si Guvern.

Daca v-a placut albumul anterior ( The Process Of Belief ), nu are de ce sa nu va placa si acesta, cu toate ca nu se ridica nici pe departe la nivelul celui anterior. În ceea ce priveste coperta, nu credeam ca o sa existe una mai buna ca cea de pe Suffer , dar m-am înselat… si se pare ca, de când Brett Guerewitz s-a întors în formatie, lucrurile decurg normal, fara concerte pe stadion cu Blink182 si fara Atlantic Records . Cam atât ar fi, auditie placuta!

Beastie Boys au batut un drum lung din 1986, când au debutat cu Licensed to Ill , si au trecut de la underground punk, devenind eroii unui stil ce combina mai multe genuri.

Experimentarile electronice ciudate din Hello Nasty au disparut si Mike D , Ad Rock , MCA s-au întors la freestyle, rime destrabalate si ritmuri (destul de) grele. Cei trei nu mai au versuri despre fete, bere si party-uri, ci acum vorbesc despre budism, politica ( Time to Build ), mâncare, versuri îndemânatice si… aaa… party-uri. Cu alte cuvinte, ei înca vor sa „rock the house”, dar cei care sunt avizati acum sunt cei care detin puterea. Ca un exemplu, în piesa mentionata mai sus: „We've got a president we didn't elect/ the Kyoto treaty he decided to reject/ and still the US just wants to flex... ”. Sau mai târziu, în piesa That's It That's All : „ George W. got nothing on me/we got to take the power from he ”.

Prin cel de-al saselea album al lor, Beastie Boys ne arunca direct în hip-hop, mai ales prin contributia lui dj Mix Master Mike , aratându-ne abilitatile sale parca dintr-o alta atmosfera. Ascultati, în acest sens, Oh Word? si Crawl Space , care îti da senzatia ca esti la o competitie de dj.

Dincolo de dedicatia din titlu facuta orasului lor natal, New York, îsi arata, de asemenea, afectiunea fata de acest oras prin piesa An Open Letter To New York , în care fac referinta la evenimentele din 11 septembrie si se fac întelesi ca sunt deschisi fata de oamenii de diferite culturi.

Beastie Boys s-au întrecut pe ei prin acest album. Chiar daca au trecut 5 ani de la precedentul album, acest To the 5 Boroughs nu va va face sa va pierdeti vremea ascultându-l. And the party is still going on...

La zece ani de la presupusa sinucidere a liderului legendarei Nirvana , vaduva Courtney Love , mama grunge-ului, revine pe scena muzicala cu primul album solo, America's Sweetheart . Din pacate, însa, vârsta si micile escapade (droguri, alcool) îsi pun amprenta pe vocea acum obosita si ragusita a lui Love . Piesa de început, Mono , demonstreaza dorinta lui Love de a se debarasa de apelativul „vaduva lui Cobain ” si de a fi doar „ Courtney Love ”: „Oh, God, just give me one more chance/So I can prove (to You) that I`m so much better than He” .

În plus, pare a fi o autocaracterizare prin versurile: „ Give us pretty boys that we wanna fuck/Full of ecstasy, hard drugs and bad luck ”. Sunset Strip si Hold On To Me sunt doua balade nu prea reusite, având în vedere vocea îmbatrânita a controversatei Love , fosta solista a grupului Hole . Co-initiatoarea miscarii Riot Grrrl din Olympia (de asemenea co-fondatoare a unor grupuri precum Sugar Baby Doll si Babes in Toyland ) se pare ca a dat-o în bara si de data aceasta, albumul per total fiind cam tras de par.

Love ramâne aceeasi scandalagioaica din totdeauna, ocupând prima pagina a ziarelor cu scandaluri, procese (... nici nu mai are custodia lui Frances) si... review-uri proaste. Pentru ca, din pacate, doar atât primeste pentru America's Sweetheart . Ca o concluzie, muzica lui Courtney ramâne în continuare în umbra spectrului Nirvana .

Ne-am obisnuit sa asteptam albumele trupelor mai mari si sa ramânem mai mult dezamagiti decât încântati.

Desi, de abia acum, dupa multi ani de muzica, cei trei frati – componenti ai trupei – ies în fata, reusesc sa înglobeze în acest album tot elanul de început, toata savoarea muzicii facuta din placere.

Chevelle , pentru cei care nu stiu este o trupa din Statele Unite care cânta în spiritul si sentimentul celor de la TOOL . Emo-core, emotional pâna la infinitesimal.

Acest album este continuatorul mai experimentat al precedentului Wonder What's Next.

Însiropat de piese bine organizate, foarte ritmice, extrem de vioaie, dar foarte profunde, albumul celor de la Chevelle , tine sa traga linia de urmat pentru trupele care se sufoca din cauza superficialitatii.

Si totusi, ce are asa deosebit acest album? Pe lânga sunetul compact, piesele bine construite, temele instrumentale excelent gândite, vocea calda si inspirata… ar mai fi ceva: atmosfera, cum rar mai gasesti. Fiecare clipire, fiecare miscare e dusa la extrem, fiecare sentiment e absolut. Toate astea sunt primite gratuit, doar prin ascultarea celor 11 cântece.

Pentru a realiza mai bine ce se întâmpla, sa spunem ca te trezesti într-o dimineata cu piesa The Clincher , plina de energie si coerenta, dupa care nevoia de extrem îti este calmata de Panic Prone . Cea mai buna piesa, desi nu cu mult, este Tug-o-War , mai mult decât un exemplu. Ca si albumul precedent si acesta se termina cu o piesa acustica – Bend the Bracket , un fel de to be continued …

Singurul minus, putin important, care oricum nu va influenta nimic din ceea ce am laudat pâna acum, e ca se reiau prea multe teme vocale de pe albumul anterior. Dupa cum spuneam, putin important.

Sunt onorat si privilegiat sa am sansa de a asculta acest material. Genial!!!

RoadRunner! Cam asta e tot!

...

Eh... glumeam si eu!

Devil Driver e noua trupa în care cânta Dez Fafara, fostul lider din senzatia sfârsitului mileniului trecut: Coal Chamber. Nu pot sa scriu prea multe pentru ca sunt foarte „atasat” de muzica care-mi încânta urechile. Pot sa spun ca e tipic american.

Piese foarte balansate, care-ti chinuie gâtul; riffuri de chitara foarte inspirate care parca-ti zic (asta daca esti chitarist): „pune-te si noteaza!”.

Vocea este aceea pe care o stiti (daca o stiti) de la Coal Chamber, cu mici modificar, putin spre black, putin spre doom, putin spre death.

Desi toate aceste sonoritati amintite mai sus se regasesc si în constructia pieselor precum si în atmosfera discului, albumul beneficiaza de o productie foarte moderna si curata, cu sunet clar si extrem de aerisit. Undeva se aseamana cu productia ultimelor albume Fear Factory sau chiar Slipknot.

Sunt putine (sau nu sunt) lucruri de rau care se pot spune despre acest album. E clar ca s-a ales o pista premeditata îndelung.

Si ca tot a venit vorba, trebuie spus faptul ca materialul contine 12 melodii, din care se remarca aproape toate. De la – End of the line, Pale Horse Apocalypse (de care ma simt cel mai atasat) si pâna la piesa ce da nume albumului: The fury of the makers hand, nu e timp nici de lalaieli (vezi KillSwitchEngage) si nici de vreo gura de aer.

Energia debordanta a pieselor nici macar nu plictiseste, cum se întâmpla în general.

Fiind scrisa aceasta ultima fraza, furia asta nebuna m-a lasat fara nici un minus.

Asta este! Poate data viitoare!

Oare acesta sa fie sfârsitul?

Robert Smith declara, cu nu mult timp în urma, ca se simte neînteles în grup si ca pe colegii lui i-a apucat „blegeala”, ca nu mai au elanul si interesul din trecut si, în cele din urma, ca însasi el, marele Robert , nu se mai simte în stare sa împinga aceasta „caruta” numita Cure .

Sau poate un nou început?

Adevarul, dincolo de aceste întrebari, este ca ma asteptam de la The Cure , asemenea multor zei sacri ai muzicii anilor '80, sa o ia pe drumul batatorit de electro-rock-ul celor de la New Order . Surpriza, Robert Smith alege balariile rock-ului alternativ – grav, nervos si anxios. Si peste toate astea surpriza cea mai mare este alegerea unui producator american (blasfemie pentru iubitorii brit-pop-ului) în persoana lui Ross Robinson ( Pearl Jam , Rage Against The Machine , Sepultura , Korn etc.).

Rezultatul: un album puternic, artagos, care desi la o prima auditie pare a fi întocmai unui drum bolovanos si inaccesibil, se dezvaluie dupa mai multe încercari de abordare (de auditie), liniile melodice simple, dar geniale ale talentatului Smith facându-si loc din hatisuri.

Ma bucur ca nu mi-a placut din prima, m-a intrigat totusi. A trebuit sa-l ascult si a doua, si a treia oara pentru a-mi lamuri starile controversate care m-au încercat.

Este clar un album bun, este si mai clar faptul ca este un album de rock al anilor 2000… însa nu stiu daca este neaparat un album Cure .

NU, vulturii astia nu cânta deloc death-metal, cum poate ati fi vrut sa credeti. E doar o figura de stil probabil. Rock'n'roll baby!!! Cam asta e stilul. Simplu si direct. Traiasca Rolling Stones!

Peace, love, death-metal contine 17 melodii, asemanatoare pe alocuri cu White Stripes. Diferenta e ca trupa asta are si bassist… si suna mult mai interesant.

Desi materialul e facut în 2004, toata muzica pare o înregistrare cu sunet foarte bun de prin 1978 toamna (sa zicem asa). Acest lucru îi da albumului o tenta de originalitate. Parca esti parte integranta a muzicii.

Daca va plac The Black Crowes, sau orice alta trupa de gen, Eagles of Death Metal va fi o benefica si energica pata de culoare. „Rock on, mate!”

Nu m-as fi gândit niciodata pâna acum ca Godsmack este una dintre acele trupe care lanseaza materiale acustice. Din punctul asta de vedere, se pare ca am fost luata prin surprindere de initiativa componentilor formatiei. Însa cum, de cele mai multe ori astfel de decizii nu apartin exclusiv trupei, ci mai degraba casei de discuri, nu îi pot învinui de nimic.

Albumul de fata este extrem de placut. Aduce mult cu Staind , nu doar în ceea ce priveste instrumentatia, ci si din punct de vedere al vocii lui Sully Erna . Foarte bine lucrat, desi nu se lauda cu mixerist de calibru. Nu stiu de ce am impresia ca multi astfel de manipulatori ai mixerului încep tot mai mult sa câstige teren. Poate pentru ca au cu ce (ma refer la instrumentele necesare unui mixaj reusit, nu la altceva).

Doar sapte piese. Pacat. Albumul si trupa cred ca puteau duce mai mult. Si nu le sta deloc rau în postura „unplugged”. Piesa a doua este versiunea acustica a piesei cu acelasi nume de pe precedentul Faceless – Re-align . Nu suna rau, dar inflexiunile vocii pe piesa originala nu mi le poate scoate din minte.

Cea de-a treia piesa este cea mai bine lucrata. Touche a fost lucrata si înregistrata alaturi de Lee Richards si John Cosco ( Dropbox ). Se simte interventia.

Fiecare piesa în parte are alte tonuri si alte influente. Spre exemplu, Spiral pare sa se fi inspirat din muzica traditionala orientala. Nu trebuie sa va gânditi acum ca si manelele au aceeasi provenienta. Vorbim totusi despre profesionism si muzica inteligenta.

Interpretare excelenta. Atmosfera compacta. Prezentare impecabila. Pastreaza acel gust al materialelor unplugged, atât de misterioase. Are un singur defect: e prea scurt.

Otrava nu se gaseste însa decât în cantitati mici. Otraviti-va!

„Isterie, nebunie, idiotenie, ratati, morti”, nu e sfârsitul lumii, ci doar Noua America dupa Green Day .

Dupa Warning , album de avertisment parca, mesajul antipolitic, excesiv, e continuat prin acest nou material – American Idiot .

De fapt în America zilelor noastre mesajele anti sunt foarte la moda în lumea punk-ului, lucru foarte clar doar daca dam exemplu cele doua compilatii de stil intitulate Rock Against Bush .

Albumul acesta contine 13 melodii în cel mai pur stil Green Day . Ritmuri acrosante, continue si simple ale tobelor, aflate într-un strict balans cu bass-ul pâna la sfârsitul ultimei piese. Ca si stil se apropie foarte mult, fiind practic continuatorul albumului precedent – Warning . Din fericire sunt numeroase si bine venite influente si idei de pe cel mai bun album al trupei, Dookie .

Mesajul (si directia lui) este destul de clar, dar parca este prea pesimist (sau realist?) pentru melodicitatea pieselor. De exemplu, Boulevard of Broken Dreams , daca esti labil psihic te poate face linistit sa plângi, pe când St. Jimmy este o piesa cu constructie si atmosfera clasica de punk-rock, foarte directa.

Lasând la o parte interpretarea pieselor, American Idiot defineste oarecum traseismul sentimentelor americanilor… de la liniste la frica, la ura si nevoie de razbunare, la lacrimi si saturatie. E un album comod din punct de vedere instrumental, dar care beneficiaza de un mesaj foarte concentrat, cu un caracter complex.

„the innocent can't never last”… si poate nici cei tari.

Nu stiu ce se întâmpla în lumea muzicii din tara tuturor posibilitatilor, dar o noua moda se naste si pune stapânire pe nume destul de mari din muzica rock. Primii pe 2005 au fost System of a Down, au urmat Limp Bizkit, si acum Foo Fighters. Alegerea este însa explicata de catre Dave ca fiind o despartire a unui album rock, de unul acustic. In Your Honor dezvaluieste o trupa foarte generoasa în ce priveste cantitatea – 18 piese înregistrate pe durata unui întreg an.

Melodia ce da nume noului material este si cea mai agresiva, e asa cum nu i-am mai auzit eu pe F.F. Best of you si Doa se bucura deja de clipuri ce ruleaza pe la tv, asa ca orice comentariu ar fi de prisos. Free me îmi atrage atentia mai mult decât celelalte piese poate pentru ca bass-ul este destul de „in your face”, ceea ce e nu de bine, ci de foarte bine. La Deepest Blues are Black am aflat putin cam greu sensul, dar piesa e chiar una de închidere în sine. End Over End aduce foarte mult cu Soundgarden, sau mai noul Audioslave, pâna la punctul în care si vocea are aceleasi inflexiuni.

Partea acustica triumfa cu Miracle, o super balada despre miracole devenite realitate. Încep sa ma întreb pe masura ce piesele se succed – Another Round, Friend of a Friend, Over and Out – daca sesiunea de piese acustice apartine (sau e interpretata vocal / instrumental exclusiv de Dave Grohl). On the mend, continuata de Virginia Moon, sunt singurele piese acustice cu chitara rece+tobe. Nirvana de la un kilometru, ceea ce nu e rau deloc.

Partea care mi-a atras atentia este partea adresata de catre liderul trupei celor care si-au cumparat albumul (original) si care descrie materialul mai bine decât as putea eu sa o fac: „There are subtleties. There are complexities. There are extremities. There are familiarities. There is orchestration. There is simplicity. There is a pile of blown speakers on the floor. There is a full bottle of whiskey covered in drywall dust. There is a full bottle of whiskey covered in drywall dust that is about to disappear.”

Primul meu contact cu trupa H-Blockx a fost cam acum doi ani. Imaginea e destul de stearsa în memorie, deci îmi e imposibil sa nominalizez piesa al carei clip l-am vazut daca îmi aduc bine aminte la o emisiune specializata. Mi-am spus atunci: înca o trupa de rap-core, stil de care eram cam satula la vremea respectiva.

Albumul de fata mi-a cam dat putin peste nas. Se pare ca nu am stiut eu sa îi cataloghez pentru ca H-Blockx abordeaza mai degraba un alternative cu tot felul de influente. Materialul de fata aduce mult cu Live sau Puddle of Mudd .

Cu o prezentare a albumului, mai mult decât ingenioasa, atmosfera albumului lasa de dorit. Desi compacta, tinde sa faca ascultatorul sa mai lase castile de pe urechi. Piesa care da titlul albumului – No Excuses – este cea mai ne-interesanta din toate punctele de vedere. Nu înteleg alegerea, nu au nici o scuza.

Merita ascultate I Believe , Celebrate Youth (poate cea mai energica piesa de pe disc), Where's the message (tot n-am înteles unde e mesajul) si Come along with you (cu influente pronuntate de trip-hop).

Hollywood , ca mai toate piesele care au purtat vreodata numele asta, are versuri puerile si nu aduce nimic nou în peisajul desenat deja de multi altii.

Din momentul în care receptam albumul drept unul care sa faca atmosfera pe la petreceri, nu-i putem reprosa nimic. Daca asteptam de la el ceva mai mult decât instrumentatie ok, ramânem cu asteptarea.

Melodic si chiar linistit, materialul nu are puterea aceea a rock-ului de a sparge gheata si de a escalada munti. Parerea mea despre H-Blockx pleaca mult schimbata dupa auditia ultimului disc.

Multe trupe se reinventeaza în ultimul timp. Ba se reunesc, ba revin în forta (mediatic cel putin). Cu ordine sau din prietenie, Helmet , una dintre trupele care a pus caramizi serioase la consolidarea rock-ului alternativ, s-a reunit. Adica s-au reunit Page Hamilton (voce) si Chris Taylor (chitara), carora li s-au adaugat Frank Bello (ex- Anthrax ) si John Tempesta (ex- White Zombie ).

Probabil cei care au auzit si au ascultat Helmet , îi apreciaza dupa Minunatul lor Album din ‘94 – Betty . De atunci însa au mai scos doua albume, Meantime si Aftertaste (‘98), dupa care s-au desfiintat.

Albumul de fata continua pe aceeasi nota impusa în urma cu 10-15 ani. Acesta e si minusul lui. Parca tot acolo a ramas. Nu vreau sa fiu judecat de nimeni, dar nu vad nici o idee în acest album.

Desi sta foarte bine ritmic, desi este înfrumusetat de linii instrumentale inspirate enerveaza ceva. Poate vocea (prea dreapta si fara orizont), poate mesajul (foarte vag cu exceptia a doua, trei cântece), poate neputinta de a crea o oarecare legatura cu venerabilul ascultator.

Helmet este o trupa pentru fanii ei vechi, reinventati si ei, nicidecum pentru sentimentele altora.

H.I.M, a fost si va ramâne, pentru înca multi ani, favorita adolescentelor ce încep sa experimenteze sentimentele si trairile caracteristice vârstei lor.

Totusi vom critica cântecul si nu interpretul. Ville Valo (liderul si imaginea trupei) este un artist ok din foarte multe puncte de vedere, dar în cazul albumului ce-mi sta în fat a cred ca i-ar trebui comentata compozitia si nu piesele bine cunoscute. Fiind un „The greatest hits 1997-2004” aduna piese din albume ca: Razorblade Romance sau Love Metal . Eternele hit-uri: Join Me , Heartacke Every Moment , The Funeral of Hearts , Gone With the Sin sau The Sacrament sunt desfasurate pe cuprinsul întregului album într-o maniera, bine gândita tocmai pentru a-ti întretine vie dorinta de a asculta în continuare.

„Jocul” dintre balade si piesele mai alerte (ex: Wicked Game a lui Chris Isaak sau Pretending ) pare potrivit, dar plictiseste la un moment dat, în cazul în care ascultatorul este obisnuit deja cu stilul si hit-urile lui H.I.M .

Asadar apel pentru tinerii si tinerele ce cauta identitatea în muzica lui H.I.M : verificati albumul, e ok pentru un best of din ultimii 7 ani ai trupei.

Nu as fi ales sa fac recenzia unui album mai vechi de 2005 daca nu ar fi meritat. Iar daca mai este vorba si despre Julia, cu atât mai mult. Prima si singura aparitie Julia (cred) în România am avut ocazia sa o si vad la festivalul Rock la Mures, editia de anul acesta. Singurul lucru care îmi trecea în momentul în care pe scena prestau austriecii de la Julia a fost ca „Trebuie sa-i am!”. Nu pe viu, pe album.

Albumul pe care îl am în fata si, respectiv, în cd-player este un material audio în adevaratul sens al cuvântului. Sunet clar si direct. Booklet cum n-am vazut nici la nume mari. Atmosfera de bunastare permanenta. Nu pot face o selectie a ceea ce merita sau nu ascultat, as fi obiectiva. Subiectiva sunt doar în privinta muzicii lor.

Asadar ascultati în ordine numerica, alfabetica sau oarecare: Bulletproof, Distance, True Romance, Miosis, Droogs, Estelle, Arc-over, Perfect, Without a Sound, Friends Rust, Listen to the Bomb, Beautiful si True Romance.

Daca sunteti fani de Hoobastank, Lostprophets, Saliva ori Incubus, nu va sfiiti sa ascultati albumul asta. Garantez eu!

Nimeni nu se astepta ca Limp Bizkit sa mai cânte ceva dupa ultimele doua erori: Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water si Results May Vary. Probabil nici nu se mai întâmpla acest lucru daca nu se întorcea renegatul Wes Borland (chitara). S-a întors si a adus cu el si rautatea de pe primele doua albume.

Materialul cel nou e împartit în doua: The unquestinable truth (part 1)... si evident partea a doua. Asta este noua moda în State: sa platesti un album de doua ori.

Partea întâi (caci despre ea este vorba) include sapte melodii, în general bune. Din pacate, originalitatea nu e punctul forte. Plecând de la aspectul discului si trecând prin sonoritati ale chitarei si textelor putem spune ca noul album Limp Bizkit e doar o clona (destul de buna) Rage against the Machine. Hey Fred! Wake the fuck up, man! Titlul primei piese: The Propaganda, parca sugereaza cele spuse putin mai sus.

Foarte interesant e faptul ca toate piesele încep cu The: The Truth, The Priest, The Key, The Channel, The Story, The Surrender. Din pacate nu au descoperit nimic nou cu acest album asudat de termeni speciali si ideologie. Acest lucru s-a vazut si din vânzari, Limp Bizkit ajungând acum o trupa de planul 7... sau, mai bine zis – o trupa de garaj cu bani.

„This is the channel they dived into”.

Este foarte cunoscut faptul ca trupa Luna Amara este una dintre acele formatii care nu a vrut sa faca nici un compromis în ceea ce priveste casa de discuri. Rebel Music (aceeasi casa de discuri cu cea a trupei Parazitii ) se pare ca a reprezentat pentru ei cea mai potrivita alegere. În acest sens eu nu ma pot pronunta. În cazul în care reusesc sa se afirme si sa fie apreciati pentru ceea ce fac, au toata stima mea, indiferent de cât de consistent sau cât de mare a fost compromisul facut.

Primului material semnat Luna Amara nu-i lipseste nimic. Nici macar influentele. Care pot fi si ele scuzabile pâna la un anumit punct. Atmosfera generala a albumului este îndeajuns de completa si în unele pasaje poate fi considerata chiar si complexa. Esti introdus usor în ambient cu ce altceva daca nu Gri Dorian (asta asa pentru a-ti parea totul familiar), esti plimbat mai apoi printr-o serie de stiluri si atmosfere particulare, pentru ca la final iesirea sa se faca lent, prin intermediul unei piese acustice.

Construit în asa fel încât sa lase o amprenta asupra memoriei, albumul poate fi numit, fara a gresi nici macar un pic, o antologie de stiluri.

Am fost foarte curioasa de ce albumul poarta numele piesei Asfalt . Nu m-am lamurit înca, desi cred ca înteleg motivul. Si mai cred ca tocmai pentru ca piesa îmbina câte putin din toate celelalte atmosfere în parte.

Piesa Folclor este o combinatie ciudata de instrumentatie populara cu militantismul si furia versurilor unor trupe precum Implant Pentru Refuz sau Rage Against The Machine . O încercare nu esuata, dar pe care eu una nu as fi încurajat-o, desi scopul îl înteleg.

Rosu aprins este, în opinia mea, una dintre cele mai expresive balade rock din muzica româneasca, impresie pe care mi-a lasat-o probabil si instrumentatia excelenta. Pe aceasta piesa, îmbinarea dintre versuri, instrumentatie, mesaj si atmosfera este, cred eu, cea mai reusita dintre toate cele 15 piese ale albumului.

Si poate sunt eu nostalgica. Poate traiesc înca sub impactul primei aparitii si primei impresii lasate de Luna Amara . Sau poate sunt doar o victima a Televizorului, dar înca mai cred ca Gri Dorian reprezinta pe deplin trupa. Si este cea mai expresiva si cu substrat piesa a lor.

Ciudat este ultima piesa a albumului deloc ciudat. Dar mai ciudat este ca nu gasesc nimic ciudat nici la piesa în sine!

P.S. De curând, impresarul trupei afirma ca Luna Amara este singura (sper ca nu gresesc) si cea mai reprezentativa trupa rock din România. Asta chiar ca nu o stiam...

La o prima analiza a listei cu piesele ce alcatuiesc acest material, mi se confirma ideea de mercantism, ce domina industria muzicala. Demonstratia este simpla. Nu trebuie decât sa însir câteva titluri de piese, existente pe acest best of, si totul devine clar: Personal Jesus, Tainted Love, Disposable Teens, The Dope Show, mOBSCENE, Sweet Dreams sau Long Hard Road out of Hell, adica tot ce a fost promovat anterior.

E adevarat ca aceasta este ideea de best-of, din pacate asteptam macar ceva special. Daca stam sa ne gândim ca e Marylin Manson, controversatul pentru unii, idolul pentru altii, parca avem dreptul sa meritam acel ceva mai special.

Bine înteles, parerea mea poate parea (sau chiar este) una idioata. Nu însa când de Marylin Manson s-a cam saturat lumea si nu atunci când glam-rock-ul în general adoarme încet, dar sigur.

Pentru a iesi din crisparea în care am intrat, cred ca lansarea acestui material este judecata oportun... dar (dupa parerea mea) doar cu conditia unui album viitor, lansat cât mai curând.

Bun album, O.C.S.TV asta! Chiar foarte bun în comparatie cu predecesorul Mâinile Sus (pe care am fost nevoit sa-l arunc pe geam), însa nu mai bun decât Ne Punem În Cap . Foarte delicata este problema cu aceasta formatie, asa ca îi voi aborda… delicat, scurt si la obiect. Problema nu este ca ar cânta slab sau ceva de genul asta, însa atitudinea si comportamentul oamenilor cu sobolani si mai ales atmosfera lasata de album(e) e prea bucuresteana (stiti la ce ma refer), asta fiind de altfel o problema cronica la cam toate trupele din Bucuresti.

Eu va recomand totusi sa nu-l faceti MP3 si sa cumparati albumul, deoarece trebuie sa sprijinim scena autohtona.

Acest album este de-a dreptul o curiozitate! Dave Grohl , unul dintre personajele cele mai importante ale scenei alternative din ultimii 15 ani, cunoscut drept tobosarul Nirvanei si liderul Foo Fighters (trecut si prin multe formatii de stoner, hardcore, punk), s-a hotarât sa-si satisfaca una dintre vechile lui dorinte din tinerete: sa-si faca un album cu câtiva dintre titanii metalului.

Albumul are 11 piese pe care le-a compus în stilul muzical al fiecarui invitat. Nu mi-a venit sa cred când i-am auzit pe Cronos de la Venom si Tom.G.Warrior de la Hellhammer/Celtic Frost (aceste formatii fiind parintii black metalu-lui) pe album. Ceilalti dinozauri din acest proiect sunt Max Cavalera , Lemmy , King Diamond , Eric Wagner , Lee Dorian , Snake , Mike Dean si Kurt Brecht .

Albumul, per total, nu este foarte bun, ci doar bun, cântecele care ies cel mai mult în relief fiind cele cu Max , Lemmy si King Diamond . M-am tot întrebat cum de toti acestia au acceptat sa participe la album, iar singurul raspuns care mi-a venit în minte este acela ca toti au un imens respect pentru Grohl . Cred ca dupa enuntarea numelor care apar pe album, orice alt comentariu ar fi de prisos.

APOCALIPSA!!!!!!!
…dupa Rammstein

Terifianta atmosfera creeaza acest disc chiar si la a doua „citire”. Demni parteneri ai scenei gothice din Germania, Rammstein au reusit sa sparga granitele genului facându-si intrarea în mainstream-ul rock-ului mondial.

Desi fara sa schimbe foarte mult din tema primelor trei albume, acest material este un pas înainte în directia pe care membri trupei au ales-o. Reteta este simpla la prima vedere, rigoarea tipic nemteasca se simte adânc în constructia pieselor, asemanându-se aproape pâna la identitate cu cea a zeilor muzicii electronice, Kraftwerk , totul fiind asezonat cu teme melodice din goth-rock-ul german.

Meritul muzicii celor de la Rammstein consta în combinatia (fericita si foarte moderna de altfel) de elemente din numeroase stiluri: electro-pop, metal, gothic si alternative.

Referindu-ma strict la acest album, cred ca experienta si-a spus cuvântul, muzica Rammstein capatând în sfârsit identitate, chiar daca accentele comerciale sunt mai ascunse:

•  îmi place Reise, Reise (chiar prima piesa),
•  dar ma lasa indiferent Mein Teil , Dalai Lama si Keine Lust
•  exceptionala melodie este Los , chiar daca este putin iesita din context
•  enervanta pâna la disperare este piesa Amerika
•  previzibila din punct de vedere muzical, Moskau pare doar o suita de sunete banale
•  în context, nu se remarca nici Mongerster , nici Ohne Dich
•  geniala este melodia 9 a albumului – Stein un Stein , mai mult decât sigur viitor extras pe video.
•  Amour , piesa cu numarul 11, este cea mai apropiata de sufletul meu, pare o oda închinata zeilor ( Kraftwerk )

În concluzie, un disc care nu trebuie scapat, mai ales pentru ca este un eveniment al anului 2004.

Voi încerca sa fiu scurt, la fel ca si albumul. Plecând de la versuri, foarte profunde, cu mici exceptii, pot spune ca toate piesele au o inspiratie aparte. Sonoritatea trupei este cam aceeasi, cu multe plusuri însa la nivelul instrumentatiei si starii create. Desi noile melodii au un mesaj mai degraba distrugator, textele au o anumita aura de optimism... american. Contrastele de genul acesta dau valoare albumului, cu conditia sa fie ascultat cu urechile personale. E unul din acele productii care nu poate fi etichetat din auzite. Personal, consider ca s-a mers pe o pista buna, la fel de dura si la fel de accesibila spre ideologia albumelor precedente.

Noul apare o data cu implicarea vocala (excesiva uneori) a chitaristului Daron Malakian, mai ales pe cântecele B.Y.O.B si Radio/Video. Prezentarea este înca o data aparte, Mezmerize fiind primul din cele doua discuri care vor alcatui noul material S.O.A.D. Din pacate Mezmerize e un album prea scurt, desi sunt 10 cântece precedate de un intro. Astept si partea a doua, care-si va avea lansarea undeva spre sfârsitul anului curent.

Partea tehnica s-a pastrat si de aceasta data, albumul fiind produs de Rick Rubin si mixat de Andy Wallace.

System Of A Down este o trupa care merita tot respectul ascultatorilor de rock. Numai ROCK!

Slipknot ramâne un exemplu pentru trupele cu probleme din întreaga lume. S-au certat. S-au despartit. Au cântat cu alte trupe. Din fericire s-au reunit si au produs un album genial. Încarcat de prospetime, de o altfel de rautate, de inspiratie, de schimbarea look-ului (de aceasta data parca mai putin inspirat), noul material reuseste sa uimeasca.

În final ramâne însa muzica. Este usor de observat un sound mult mai compact si mai realist. Apar teme foarte ritmice si încarcate de percutie, cum sunt în piesa The Blister Exists , foarte de efect, care dau o nota aparte unei muzici considerate de unii drept apasatoare si greoaie. De asemenea, sunt continuate piesele- hit Wait and Bleed , Spit it Out sau Left Behind , cu o piesa plina de sensibilitate si agresivitate: Duality .

Inovatia apare însa în plan conceptual al muzicii. Piesa Circle , plina de mesaj poate fi considerata o treapta în miscarea muzicala a albumului. Este foarte calma, cu teme inspirate de chitara acustica. Pe deasupra uimeste interesul acordat stabilitatii textuale si a mesajului în piese, totul fiind planuit parca prea exact. Astfel piesa Vermilion este continuata cu Vermilion part 2 – o piesa acustica în cel mai pur stil Staind . Ascultam oare Slipknot ? Aceasta viziune noua este articulata, în antiteza, de solo-uri de chitara foarte metalice, dar bine încadrate si de bun-simt.

Se pare ca maturizarea reprezinta un cerc perfect în muzica. Unde se va sfârsi? Trebuie subliniat însa faptul ca noul material Slipknot trebuie perceput putin mai profund, altfel ar putea sa oboseasca. Acesta ar fi principalul dezavantaj.

Poate e un album cu tenta subliminala. Poate nu. Secretul lui e sa nu-l lasi sa creasca în tine. S-ar putea sa nu ti-l mai poti scoate din minte.

Va vine sa credeti?!? Au trecut 23 de ani de la primul album al veteranilor alternativ-ului american, Sonic Youth . O formatie fenomenala, care a rezistat si reprezentat timp de doua decenii tot ceea ce înseamna alternative-ul, trecând prin diferite etape, de la scena indie a anilor ‘80 (ca si multe altele, precum Dinosaur Jr . spre exemplu) pâna la grunge, ei au influentat majoritatea formatiilor grunge (chiar mai mult decât Pixies ) si înca mai scot discuri bune si-n mileniul trei.

Albumul de fata se numeste Sonic Nurse , (al 19-lea la numar daca luam în calcul si mini-L.P.-urile), care ne ofera acelasi sound Sonic Youth , cu toate ca s-au schimbat multe pe parcursul anilor. Înca de la prima piesa a L.P.-ului, putem sa simtim ca acesta este un album foarte bun, vocea lui Kim Gordon fiind nealterata, pastrând radicalitatea punk-ului cu substanta. Pe piesa Unmade Bed , Thurston Moore preia partea vocala dând o nota mai calma albumului. Sunt multe de spus asa ca nu pot decât sa va recomand albumul.

Concluzie: prin acest album ne este demonstrat mai mult ca niciodata faptul ca înca mai exista acel rock adevarat, dar care din pacate pentru rockerii din România nu este prea cunoscut (paradoxal)... iar când te gândesti ca aceasta formatie are drept fani o trupa ca Nirvana (...) si artisti precum Neil Young chiar nu ai ce sa mai zici…

Timpul respira parca prea repede pentru oamenii de dupa anul 1. Prea multe actiuni si reactiuni pentru un singur sentiment. În cauza acum – Soulfly . În cazul lor e deja al patrulea album dupa sase ani. Ramâne întrebarea: oare Max Cavalera are prea multe de spus, sau compune din teama de a nu fi uitat? Ramâne sa descoperim.

Clar este faptul ca Prophecy este un album grabit, care repeta teme si idei vechi; tocmai de aceea are aspectul unui produs învechit, cu toate ca este pentru a patra oara când trupa îsi schimba componenta.

Se pastreaza tonurile caracteristice (putem spune de acum) Soulfly , se pastreaza spiritul revolutionar, mult mai agresiv de aceasta data. Nu e un album rau, însa nu continua pe scara ascendenta predecesoarelor sale. Mai mult, se revine la brutalitatea de pe albumul Arise al trupei Sepultura , lucru observabil din piesele Execution Style sau Porrada . Exista de asemenea numeroase accente hardcore, în stil Pro Pain , clare si identificabile doar ascultând piesa Defeat U .

În rest ramân piese bine lucrate, agresive, dar parca prea învechite. Totul este completat, ca de obicei, cu piesa Soulfly IV , continuarea epopeii de pe celelalte albume; o piesa foarte spirituala, bine conturata si interpretata.

Prophecy ramâne un album bine interpretat, foarte agresiv, ritmic si balansat, dar învechit ca atmosfera si stil. Noul din acest punct de vedere vine în urma piesei Moses , compusa împreuna cu trupa de reggae din Serbia – Eyesburn.

Trebuie sa încep prin a spune ca respect aceasta trupa foarte mult (desi nu sunt întocmai pe gustul meu) mai ales dupa colaborarea cu Iggy Pop pe albumul acestuia – Skull Ring.

E foarte clar faptul ca Sum 41 nu sunt o trupa de punk sau happy-punk cum ne-am grabi sa spunem. As cataloga stilul lor, mai degraba ca pe o combinatie de alternative cu hardcore, nu-metal si foarte, foarte mult metal, cu ceva influente punk. Ufff…

Chuck, ultimul album al trupei, suna înfricosator de bine, vazându-se faptul ca baietii astia au strâns o gramada de experienta pe drum. E un album foarte atmosferic, placut si usor de ascultat, dar cu energie cum rar se vede. De la Children of Bodom la System of a Down si Exploited toata puterea e strânsa în cele 16 piese care alcatuiesc acest material.

Foarte ritmic în întregimea lui, foarte balansat, Chuck impresioneaza totusi printr-o altfel de melodicitate, printr-un alt mod de interpretare a pieselor… mai direct. Piese, de altfel, neasteptat de bune!

Minusuri, sunt câteva, dar doar daca vrei sa fii prea exigent.

Pacat ca nu au început în stilul pe care-l abordeaza pe acest album.

Din pacate pentru spiritul nostru mai mult european, trebuie recunoscut faptul ca muzica sanatoasa e facuta tot de americani.

Post-hardcore sau alternative-metal cu vagi influente punk, reprezinta stilul trupei de fata. De-a dreptul încântator. Nici nu poate fi altfel din moment ce de mixaj s-a ocupat maestrul Andy Wallace (vezi trupe precum Korn , Limp Bizkit , Staind , Rage Against the Machine , Taproot , System of a Down etc.).

Sunt mai mult decât sigur de un anumit aspect: daca aceasta trupa ar fi difuzata la televizor (spalatorul modern de creier) ar avea foarte multi fani. Din pacate nimanui nu-i pasa de talentul acestei formatii, de inteligenta si agresivitatea lor. De complexitatea si profunzimea mesajului.

Thrice este genul de formatie care nu plictiseste dupa doua-trei ascultari, tocmai pentru ca are ceva aparte fata de celelalte trupe din noul val. Nu poate fi vorba despre o formatie comerciala, tocmai pentru ca piese cum ar fi All that's left sau Paper tigers te prind din prima.

Din pacate, titlul albumului cuprinde exact starea de fapt a existentei artistului fara nume. Ar fi necesara o resuscitare rapida! Sunt prea multe talente, mai e înca loc de istorie în muzica.

M-as pierde în epitete si metafore la adresa acestui album si probabil nu ar fi de ajuns. E rock, cum nu se mai prea cânta! Genial!

Se adevereste înca o data ca muzica de valoare, sau bine facuta, nu este doar un produs al promovarii de care pot dispune trupe de la casele mari de discuri. Înca mai conteaza cine o cânta.

Desi miturile mor unul dupa altul (tuturor le vine vremea), vezi trupe precum Alice in Chains , Guns'n'Roses si multi altii, eroi ai povestilor cu note se mai gasesc. Sau se reinventeaza.

Într-o componenta de exceptie, cu Slash (ex-chitarist Guns'n'Roses ), Duff Mckagan (ex-basist Guns'n'Roses ) si Scott Weiland (ex-vocal Stone Temple Pilots ), Velvet Revolver aduce sunetul clar si direct al rock'n roll-ului înapoi la radacini. Sa nu va asteptati sa auziti Elvis acum, am spus rock'n roll. Cu energie si putere!

Albumul de fata, este în fapt, un amestec de idei. Auzite parca si în trecut, dar cu alta tonalitate. Poate avem de-a face cu un Guns'n'Roses mai grunge, mai direct.

Piesele, excelent interpretate, beneficiaza de idei de care s-a profitat la cel mai înalt nivel. Pot spune ca fiecare dintre ele lasa senzatia de rock, rock pur, fara alte complicatii ale modernitatii. Se mai remarca si solo-uri de chitara, scurte si de efect, fara nici un fel de excese. Se redeschide oare cercul?

Materialul creste în atmosfera de la o piesa la alta. Din pacate punctul maxim îl atinge abia la piesa cu numarul 9 – Set me Free . Asta din 14, câte contine întregul album.

Primele 7 piese se confunda cu trecutul glam al anilor '80, exceptie facând doar piesa de deschidere Sucker Train Blues , care aduce a Rob Zombie . Daca nu, oricum ceva pe acolo. De la mijloc pâna la sfârsitul materialul intra în nota dominanta a lui Scott Weiland , care aminteste de ideile avute în Stone Temple Pilots .

Nu cred ca ar fi necesar sa spun asta, pentru ca este o trupa care îmi place, însa întregul album plictiseste. Prea merge în aceeasi directie. Dar parca, pâna la urma, asa e Rock-ul!

Un prieten îmi spunea cândva ca nu exista decât o regula în ceea ce priveste schimbarea caselor de discuri: atunci când o trupa trece de la o casa de discuri relativ anonima la una de renume, calitatea scade în functie de marimea numelui casei de discuri. Am fost extrem de curioasa daca White Stripes, trupa (pe care eu o stiu) muncitoare si fixata pe muzica buna, urmeaza calea batatorita de atâtia altii înaintea ei. Si trebuie sa recunosc ca am pasit cu stângul în cercetarea mea de detectiv. Am vazut prima data clipul la piesa Blue Orchid si abia mai apoi am facut rost de album. Însa alegerea în ceea ce priveste clipul care urma sa promoveze noul material nu pot decât sa o încurajez. Blue Orchid este, de departe, o super piesa.

Pe The Nurse partea cea mai atractiva si neobisnuita este tambalul, chiar daca aceasta poarta un usor iz de improvizatie la sala de repetitii. My Doorbell este genul de piesa cu care ne-a obisnuit deja trupa, cu toate ca, per total, noul material este mult mai complex si mai atent compus. Little Ghost este un country destul de usor de digerat, spun asta pentru ca, în ciuda aparentelor, gasesc muzica „de la sat” (american) cam complicata.

The denial twist revine la rock'n'roll-garage, daca asta va spune ceva, dar va asigur ca suna exact ca o îmbinare între cele doua stiluri. Instinct Blues suna exact ca o piesa blues-rock cu linie vocala (si de chitara) ce ma duce cu gândul înspre ceea ce face Lenny Kravitz.

Take, Take, Take este un garage destul de temperat stil anii ' 60 – '70 care vorbeste despre idolatrie: „I said I hate to bug you, m'am / But can I have your autograph / And that was all that I needed / She pressed her lips against the white piece of paper / And that was all that I needed”. Cred ca întrevad deja un clip la piesa asta. As ugly as I seem aduce a grunge unplugged si ma face sa ma gândesc la raposatul Kurt Cobain.

Nu stiu daca ati realizat pâna acum, dar trupa asta e geniala. Trece de la garage, la country, la blues, la twist, lasând impresia ca nu fac altceva decât muzica în stil... White Stripes. Sa înteleg atunci ca au creat un nou stil?