Agalloch a luat nastere in 1996, in Portland, Oregon, avandu-i componenti pe John Haughm si Shane Breyer. Li s-a alaturat Don Anderson si au lansat primul lor demo, From Whitch of This Oak, avand influente puternice de Black Metal. La scurt timp, Jason William Walton devine basistul celor de la Agalloch.

    Desi atinge  genuri precum Black Metal, Doom Metal si Death Metal, Agalloch se caracterizeaza ca fiind o trupa experimentala, care a reusit sa insereze armonios elemente de Dark Folk, Post Rock, Industrial/Ambient.

Ne-au surprins, in vara anului 2006, cu Ashes Against the Grain, o prelungire a albumului anterior, The Mantle, lansat in anul 2002. Este alcatuit din 8 piese, invaluite in  sentimente de depresie, singuratate si introvertire. Acestea se simt inca de la inceput, cu Limbs, o creatie complexa care incepe in forta cu sound-uri post rock pentru a  culmina cu riff-uri de melodic black metal. Urmeaza Falling Snow, in care predomina ritmul melancolic de chitara si sunetul puternic al tobelor, avand un sound mai clar din punct de vedere vocal. Este ceva mai optimista, o oda a tacerii, care, in 9 minute, te urca si te coboara. This White Mountain on Which You Will Die are un sound minimalist, un minut de repaos instrumental, care ajuta sa se faca trecerea la urmatorul track, Fire Above, Ice Below, o balada metal care vibreaza prin sentimentul de tristete pe care-l raspandeste. Not Unlike the Waves este o parte importanta a intregului, compusa din elemente folk, pasaje acustice de chitara, printre care se intrepatrunde tonul melodios al vocii lui John Haughm. Our Fortress Is Burning, trilogia de la final, este mai apropiata de genul post rock fata de celelalte piese ale albumului. Prima parte are o linie melodica deprimanta, ce se continua in urmatorul track, Bloodbirds, dominat de ritmuri armonioase de chitara, relevand prin strigatul de la final, sentimente de disperare. The Grain nu urmeaza aceeasi linie ca celelalte, fiind o alta constructie minimalista si experimentala.

Creatie complexa, imbinand numeroase stiluri muzicale,  Ashes Against the Grain  demonstreaza unicitatea si maturitatea la care au ajuns membrii de la Agalloch.

Dupa o absenta considerabila, suedezii de la Katatonia au venit la finele anului 2009 cu un nou album. Katatonia a reusit in cei aproape 20 de ani de cariera sa-si defineasca un stil muzical unic si sa experimenteze genuri noi, ramanand in zona metalului scandinav de calitate.

Cel mai recent album, Night is the New Day atinge un punct important in cariera trupei Katatonia, ajungand la granite unde se suprapun elementele vechii muzici Katatonia cu noile elemente aduse de ultimul material discografic. Cu toate ca Night is the New Day nu mai este de impactul unor albume ca Brave Murder Day  sau Last Fair Deal Gone Down, albumul este unul dintre cele mai bune albume metal ale anului 2009.

Nu pot trece cu vederea influenta Steven Wilson(Porcupine Tree) – Mikael Akerfeldt (Opeth), atat la nivel muzical, cat si ca productie.

Night is the New Day aduna 11 piese dispuse asimetric, creand un sarpe muzical ce atinge mai multe registre, tempo-uri, sound-uri.

Albumul debuteaza cu Forsaker, o combinatie agresivo-depresiva care poate multumi si fanii vechilor productii Katatonia. Forsaker este o inconsecventa muzicala de riff-uri agresive si clean vocals.

The Longest Year este o piesa cu un ridicat potential pentru a fi urmatorul single extras de pe Night is the New Day. The Longest Year continua cu registrul deschis de Forsaker, de data asta Katatonia recurgand si la un refren catchy, pastrandu-se insa in coordonatele muzicii lor.

Idle Blood ne aduce aminte de extraordinara colaborare Katatonia – Mikael Akerfeldt (Opeth), chiar daca Akerfeldt nu apare pe acest album. Totusi, Idle Blood nu este o intoarcere la genialul album Brave Murder Day, ci este mai degraba o extindere de progressive-rock a la Damnation (Opeth), iar mana lui Steven Wilson se simte mai mult ca oricand aici.

Onward into Battle atrage, probabil, cel mai putin dintre piesele de pe Night is the New Day. Poate din cauza mix-ului de instrumente si efecte post-productie, a textului prea depresiv …

Liberation revine cu ritmuri mai metal, cu riff-uri mai agresive, care se aliniaza perfect versurilor piesei. In opinia mea, Liberation este una dintre cele mai bune piese de pe album, atat ca text, cat si ca muzica.

La mijlocul albumului, The Promise of Deceit ne arata ca trupa suedeza inca mai experimenteaza, muzical vorbind. The Promise of Deceit este pionul experimental al albumului, un pion heavy-progressive-pshihedelic-acustic.

Nephilim merge pe aceeasi linie cu The Promise of Deceit, poate cu o tenta mai dark decat piesa precedenta. Nephilim este cea mai emotionanta piesa de pe Night is the New Day.

Declar New Night piesa mea preferata de pe noul album Katatonia. Ea aduna elemente de pe vechile materiale discografice ale trupei, pastreaza pe toata durata piesei un ritm alert. New Night este elementul de rezistenta al intregului album.

Inheritance este o alta melodie cu un mare potential, chiar daca este cea mai depresiva piesa de pe Night is the New Day, reducand ritmul albumului.

Day and Then the Shade trece in alt registru fata de Inheritance. Ritmul creste, iar chitara si tobele preiau locul principal. Day and Then the Shade este pasul pregatitor pentru ce va urma si va incheia drumul dintre Noapte si Zi.

Departer incheie albumul si o face intr-o maniera deosebita, fiind, fara dubii, cea mai elaborata piesa de pe Night is the New Day. Registrul muzical se schimba din nou si calatoria oferita de Katatonia ia sfarsit intr-o atmosfera sumbra, poate tipica muzicii trupei din Suedia.

Night is the New Day este, categoric, unul intre cele mai bune albume de metal ale anului 2009; un album atat pentru colectionari, cat si pentru cei care nu mai dadeau sanse trupei.

    Amorphis aniverseaza anul viitor (2010) 20 de ani de cariera. In cele aproape 2 decenii trupa finlandeza a lansat 8 albume, toate inspirate din epopeea traditionala finlandeza, Kalevala.

In 2006 prima schimbare majora (si unica pana in prezent) il aduce pe Tomi Joutsen in locul lui Pasi Koskinen. Cu Tomi vocalist, Amorphis lanseaza in acelasi an Eclipse, un album care a deschis un nou capitol in discografia trupei. Un an mai tarziu apare Silent Waters, care continua linia Eclipse, aducand insa mai multe elemente acustice si un sound mult mai atmosferic.

In 2009 trupa finlandeza revine cu Skyforger, un album care incheie trilogia Eclipse - Silent Waters-Skyforger.

Skyforger aduna 10 piese (+ un bonus track) si merge mai departe in povestea Kalevalei, acest Gilgamesh al finlandezilor. De aceasta data Amorphis ne vorbeste despre fierarul Ilmarinen, fauritorul cerului.

Albumul este deschis de Sampo, o piesa care te introduce in forta in lumea folclorului finlandez. Sampo este acel artifact magic faurit de Ilmarinen, obiect care, odata furat, a adus numai catastrofe. Sampo este o piesa a inconsecventei: keyboards vs. riff-uri virtuoase, clean vocals vs. growl. Chiar daca imbracata intr-un sound mai melodic, Sampo face trimitere la primele albume ale finlandezilor.

Silver Bride este piesa aleasa ca single pentru promovarea albumului. Ea face legatura cu Silent Waters, fiind o compilatie a tuturor melodiilor de pe precedentul album. Silver Bride nu exceleaza nici ca instrumentatie,nici ca interpretare vocala, insa este o melodie buna pentru radio (radio-urile de specialitate, evident), un fel de House of Sleep (Eclipse) sau Silent Waters (Silent Waters).

From The Heaven of My Heart patrunde mai adanc in Kalevala. Piesa este o imbinare de keyboards si chitara, care, impreuna, urmaresc firul epic al povestii lui Ilmarinen. Chiar daca se apropie foarte mult de power-metal, From The Heaven of My Heart este una dintre cele mai bune piese de pe album.

Sky is Mine este un "main model" pentru o piesa Amorphis, ridicand  tempo-ul pentru a pregati ceea ce urmeaza. Singurul punct in minus al piesei este folosirea in exces a backing vocals-ului, dar acest aspect nu reuseste sa reduca din calitatea melodiei.

Majestic Beast este rasturnarea  de sound si tempo; este aceeasi carte jucata si pe Eclipse cu God of Fire (Perkele). Piesa este o incantatie intunecata care trimite Amorphis inapoi la The Karelian Isthmus sau Tales From Thousand Lakes. Majestic Beast revine la death-metalul care a definit Amorphis la inceputul anilor '90.

My Sun este cea mai melodica piesa de pe album si cu aceasta piesa descoperim ceea ce Pasi Koskinen, chiar daca era un vocalist foarte bun, nu reusea sa faca destul de onorabil; este vorba despre clean vocals. Partea mai putin fericita a aceastei piese este ca seamana ca sound destul de mult cu sound-ul compatriotilor de la HIM. Micile solo-uri ale lui Esa Holopainen sunt singurele care ne amintesc ca este vorba despre Amophis, nu despre alta trupa.

Intro-ul piesei Highest Star este o transpunere a compozitiei lui Ennio Morricone, The Ecstasy of Gold (soundtrack-ul filmului The Good, the Bad, the Ugly si  o reinterpretare Metallica, ceva ani mai tarziu).  Santeri Kallio este omul din spatele acestei melodii. Sintetizatorul face toata treaba, preluand partea folk a piesei si inlocuind elementul forte al compozitiei, flautul

Si pentru ca Amorphis pregateste cel putin 1 surpriza pentru fiecare album, piesa Skyforger este surpriza albumului omonim. Din nou Amorphis recurge la un intro folk care face legatura tot cu  primul album, The Karelian Isthmus, cu piesa Karelia. Trupa sprijina intreaga piesa pe scheletul solid al folclorului finlandez oferit de Kalevala.

Course of Fate incepe ca un soundtrack pentru The Lord of The Rings sau oricare alta productie cinematografica din zona fantasy. Insa, cu primele riff-uri ne intoarcem la zona metal, mellow din punct de vedere al vocalului, dar definindu-se ca o piesa puternica in ceea ce priveste instrumentalul si integrandu-se totusi in linia Eclipse - Silent Waters.

Finalul albumului ne duce inapoi la Amorphis-ul anilor '90. From Earth I Rose este, probabil, cea mai buna piesa de pe intregul album. From Earth I Rose este un final triumfal al povestii deschise de Eclipse. Piesa nu este doar un masterpiece pentru Skyforger, ci pentru intreaga discografie Amorphis.

Chiar daca Skyforger este un album foarte bun, acesta nu surprinde prea mult, fiind practic o continuare coerenta a ceea ce finlandezii au inceput in 2006. Mai melodic decat Eclipse si Silent Waters, Skyforger este, totusi, o evolutie vizibila.

Skyforger, un album care cu siguranta va aduna multe unitati vandute, dar care, insa, ramane o dedicatie pentru fanii trupei si a celor obisnuiti cu ceea ce trupa a creat, anume "Amorphis metal", un gen care se descrie doar prin ceea ce trupa a produs de-a lungul anilor.

De vreo 15 ani Dream Theater este trupa in jurul cãreia incã mai graviteazã multe trupe de progressive metal. I-a fost recunoscutã valoarea incã din ’92 când apãrea cu masterpiece-ul Images and Words. În toţi aceşti ani Dream Theater a arãtat ce poate, concentrându-se mai mult pe partea tehnicã şi incercând pe ultima sutã de metri sã dea o faţã conceptualã fiecãrui album. Mecanismul a funcţionat pânã prin 2002 când apãrea Six Degrees of Inner Turbulence, care practic a incheiat o erã Dream Theater.

            In 2003 şi 2005 apar Train of Thought şi Octavarium, douã eşecuri dacã sunt luate in comparaţie cu oricare album de pânã in 2002. Dream Theater a intrat uşor intr-o zonã melodramaticã şi, totuşi, foarte „matematicã” la nivelul instrumentaţiei, mişcare care a asigurat insã vânzãrile foarte mari şi menţinerea in mainstream.

            In 2007 Dream Theater pune la bataie un nou album de studio, Systematic Chaos. Ce-i drept, noul material al trupei pune in ordine haosul creat de Train of Thought şi Octavarium, acesta clasându-se cu mult peste cele douã. Însã, oricât am miza pe tehnica lui Petrucci, pe vituozitatea lui Myung, oricât ar incerca Jordan Rudess sã centreze solo-urile de keyboard şi, mai ales, oricât ar progresa James LaBrie şi nu ar mai suferi constant ca pe Train of Thought, Dream Theater stagneazã. Systematic Chaos joacã aceleaşi mutãri  pe care le ştim deja. Albumul are multe pãrţi bune, este unitar, conceptual, cu o instrumentaţie impecabilã, dar nu aduce nimic nou. Systematic Chaos e o bunã achiziţie fie pentru colecţionari (implicit fani ai trupei), fie pentru cei care n-au habar ce canta Dream Theater. Deşi nu este un „Best Of”, albumul adunã fragmente din intreaga discografie a trupei in numai 8 piese care cel puţin pãstreazã durata unor compoziţii progressive-metal, ele ajungând pânã la 15-16 minute.

Sworn to a great divide este mult asteptatul album Soilwork despre care se spune ca este o reintoarcere la dinamismul si agresivitatea albumului Natural Born Chaos si o reinventare a “brandului” Soilwork.

Intrebarea pe care fanii Soilwork si-au pus-o in tot acest timp a fost daca trupa va reusi sa inregistreze un nou album cu un sound la fel de puternic ca pe albumele precedente din moment de “creierul” trupei, Peter Wichers i-a parasit. Raspunsul este scurt si simplu: DA! Sworn To A Great Divide este de departe cel mai bun album al trupei, pana in prezent.

Combinand cele mai bune elemente din albumele precedente Stabbing The Drama si Natural Born Chaos, noul album reinventeaza stilul trupei. Poate fi catalogat ca un album atat brutal, cat si comercial, insa acea dimensiune a comercialului care se refera doar la faptul ca te prinde, nu la plasticitatea banala a termenului.

Vocalul Bjorn "Speed" Strid s-a autodepasit din nou, de data aceasta cu ajutorul lui Devin Townsend (STRAPPING YOUNG LAD). Riffuri atat grele, cat si melodice, iar cand vine vorba de tobe, Dirk Verbeuren ne arata ca este unul din cei mai buni tobari de metal.

Primul single este Exile - ascultati piesa si veti intelege de ce. Este o piesa impresionanta prin melodicitate inca din primele secunde, insa dura mai apoi. Si piese ca Your Beloved Scapegoat. As The Sleeper Awaits sau The Pittsburgh Syndrome se vor numara cu siguranta printre noile voastre piese preferate.

Ca sa scurtez povestea, Sworn To A Great Divide este urmatorul in traiectoria succesului trupei Soilwork. Trupa a facut tot posibilul pentru a se autodepasi si cred ca nici un fan nu va fi dezamagit de acest album.

Numiti-i Melodic Death Metal, Trash Metal, Modern Metal, cum vreti, nu conteaza. Tot ce conteaza e ca Soilwork e o trupa buna, iar albumul Sworn To A Great Divide o arata inca odata. 

Silent Waters sau Eclipse 2nd Part cum as numi cel mai nou album Amorphis.

Am asteptat Silent Waters inca de anul trecut, cand se tot auzea ca finlandezii lucreaza de zor la noul material. Prin primavara aparea single-ul Silent Waters, House of Sleep-ul noului album si, totodata, o garantie a unui album pe care il asteptam a fi mai bun decat Eclipse. In august a venit si vremea lansarii si, asa cum banuiam, albumul este, din nou, unul de exceptie, insa de data asta orice regret vis-a-vis de plecarea lui Pasi Koskinen s-a sters, iar Tomi Joutsen se potriveste ca o manusa in tot conceptul Amorphis. Si pe acest album Amorphis a continuat povestea Kalevalei, povestea lui Lemminkainen fiind adusa in prim-plan.

Weaving of Incantation este premisa intregii povesti, ca sound apropiindu-se destul de mult de cel de pe Eclipse, cu un plus de backing vocals feminin ce completeaza duritatea interpretarii lui Tomi Joutsen. A Servant este Amorphis-ul vechi, cu tot ce are el death – melodic – progressive metal. Cele doua melodii sunt un amestec de clean voice cu growls, care, de altfel, vor fi rar intalnite pe restul albumului. Silent Waters este, cum am spus, House of Sleep-ul albumului; cu un intro impecabil de keyboards, este single-ul care concentreaza conceptul intregului album; o incantatie spre acelasi zeul al focului de pe Eclipse. Towards and Against mi-a adus aminte de Cares de pe Elegy, plin de energie, cu un ritm rapid ce readuce spiritul vechiului Amorphis. I of Crimson Blood este melodia pentru care Santeri Kallio primeste toate aprecierile. Keyboard-ul duce, de departe, greul melodiei si il duce ireprosabil, nici nu abunda, nici nu te forteaza sa il asculti.

Her Alone deschide partea folk, partea mai mellow a albumului. Her Alone cred ca va fi si urmatorul single al Silent Waters, avand toate atuurile unei piese Amorphis, cu tot ce trebuie ca instrumentatie si ca versuri. Enigma e greu de catalogat si-mi da senzatia unei trupe de neo-folk finlandez, si asta excluzand versurile si canalizandu-ne pe percutie si chitarele acustice. Ca o impresie personala, este piesa de rezistenta a albumului, avand incluse, pentru prima oara, vocile tuturor membrilor trupei. Shaman merge mult pe riff-urile de chitara si pe elementele folk, cu un text care nu te trimite mai departe de titlul melodiei, insasi ajungerea in fata entitatii. The White Swan revine la growls si latura death-metal a primelor melodii de pe album. De altfel, trecand de partea textului, in aceasta piesa sta cheia intregii povesti Silent Waters. The Black River este genul de melodie pe care as folosi-o pentru un film fantasy gen Lord of The Rings. Asta nu discrediteaza cu absolut nimic piesa, dar partea introductiva de keyboard prinde bine ideii de fantasy. Iti revii 2 minute mai incolo cand intervin cateva solo-uri de chitara. Un final trist, dar care contureaza perfect intreaga poveste a albumului.

Silent Waters si-a meritat asteptarea si nu a dezamagit cu nimic, ba chiar a conturat imaginea noului Amorphis.

Dupa Fear to live, care suna cam la fel, nimic iesit din comun, nu mi se imbogateste impresia prea mult. Solistul pare putin mai suparat doar. De la Doom ma astept la metal cu ceva mai multa atitudine, si primesc o linie de bass interesanta care e sparta ulterior de aceleasi acorduri. La intrumentalul pe care il aud, m-as astepta la o linie de voce dusa la extrem si la ceva mai mult „barbatie” (stiti voi ce vreau sa spun). Pe Black Sun se linistesc de tot. Acum am impresia ca ascult nu-metal. Nu lipsesc din vocabularul metalist nici shadows, black, soul, loneliness, pain, dawn etc. Lipseste insa atmosfera.

Abyss are intro super interesant, care evident moare o data cu interventia tobelor, si care se linisteste total, devenind complet melodic de la jumatate. Ideea de scene criptice, lumi interioare si efemeritatea omenirii – care se vor a fi elemente centrale – nu transpar din muzica. The Cage scoate albumul din moleseala, greu si hotarat. Cred ca daca era sa aleg eu, includeam doar piesa asta pe album, pentru ca restul sunt in fapt una singura.

Nu prea pot deosebi STR8 de trupele de metal de la noi, iar parerea mea despre ele nu e foarte buna, asta pentru ca am impresia ca nu prea se face metal de calitate in tara. Doar liniile de bass, dispersate, dar de calitate, mai fac nota discordanta.

Am tot ascultat albumul, l-am intors pe toate partile incercand sa-i gasesc un cusur. Dupa plecarea fostului vocalist, Pasi Koskinen, Amorphis a cam intrat intr-un con de umbra, dar Eclipse mi-a dovedit ca noul vocal, Tomi Joutsen (ex-Sinisthra) s-a acomodat cu stilul trupei si le merge bine asa.

Two Moons, un intro de keybords cu ceva iz de progressive metal, ma izbeste cu vocea si ma readuce in lumea metalului “suparat”. Te uiti in jur si incepi usor sa dai din cap, dar solo-ul de chitara se strecoara pana in adancul neuronilor si-ti perturba ritmul. N-am mai simtit de ceva vreme senzatia ca as fi la un concert numai dupa ascultarea primei piese de pe un album. Trecerea e oarecum bizara. Urmeaza trei melodii care imi aduc aminte de vechiul Amorphis si imi fac procese de constiinta ca ii dadusem disparuti. Cu House of Sleep, Leaves Scar, Born from Fire furtuna Amorphis o ia mai bland, adaugand chitare acustice, elemente folk, riff-uri usurele, voce mai mult heavy decat death. Under a soil and black stone e Amorphis-ul vechi, cu influente din Tales from the thousand lakes, adevarata lor capodopera.

Cu Perkele ies la suprafata iar partea death si baza muzicii lor, Kalevala. Acum, nu stiu ce ii place mai mult vocalului death-ul sau heavy-metal-ul pentru ca ii ies ambele. Si iar vin trei melodii heavy The Smoke, Shame Flesh si Brother Moon, care, parca vad ca va fi urmatorul mare single Amorphis, dupa House of Sleep. Si poate de data asta o sa aleaga un regizor mai bun decat cel care a facut video-ul la House of Sleep. Albumul se incheie destul de bizar cu Empty Opening la care, la nivel instrumental, sunt solicitate destul de mult sintetizatorul si distors-ul, iar asta detaseaza un pic melodia de restul albumului.

Eclipse este un album care se joaca cu tine death – heavy – death – folk si tot asa. Un lucru e clar, Timo Joutsen face fata si Amorphis merge inainte. Ascultati-l cu atentie. Creeaza dependenta.                                     

Nu-mi vine sa cred. In sfarsit imi incanta urechile. Sunt la fel de fericit ca si atunci cand iti regasesti copilul pierdut dupa o gramada de vreme. TOOL – 10.000 days. Prima data mi-au dat lacrimile. A doua oara am tremurat si am tipat surprins de ce aud. A treia oara am spus “trebuie sa scriu despre el”.

Incep cu artworkul albumului, pentru ca e cel care mi-a sarit in fata la inceput. Nu vreau sa spun multe, pentru ca orice comentariu ar fi in plus. Trebuie sa vedeti cu ochii vostrii. E doar genial!

Spun sincer cu orice risc. Orice om care nu apreciaza trupa asta e insensibil pentru arta.

Vicarious! Tremuri, ranjesti, chiar te patrunde! De ce oare numai la TOOL suna asa de bine chitarele, tobele, bassul? De ce iti creaza sentimente? Pana la urma e doar muzica. Asadar, Vicarious e piesa ce deschide albumul. Foarte balansata, foarte ritmica, intensa si colorata. Mai presus de toate, emotionala! De ce s-a terminat?

Nu mai conteaza acum. Rupturile chitarei de pe Jambi te cheama spre alt film, mai poetic, mai brutal. Legaturile au intotdeauna inclinatie catre idilic. Parafrazand o reactie la ascultarea piesei cu numele de Jambi trebuie sa spun ca tipa puternic spre Pink Floyd. Orice nota. Fiecare pulsatie a venei cand o asculti.

Temele cu accent de metal progresiv moderat se scurg inspre doua piese incarcate de sentimente. Wings for Marie (part 1) si 10.000 days (Wings for Marie part 2). Albumul este dedicat mamei lui James Kennan Maynard (vocalistul trupei). Aceasta a stat in coma 10.000 de zile. 27 de ani? Mai mult? Cele doua piese amintite mai sus sunt insa cele mai dramatice ale albumului. Te fac sa te simti mic. Incarcat de poveri. Muzica isi pierde balansul , isi pierde ritmica. Capteaza insa interesul. Sunt 17 minute de “paranteze”, de interludii si totusi suna a piesa, cu cap, coada si mai ales atmosfera.

The Pot induce o altfel de simtire, negasita pana acum la TOOL. Poate doar pe Aenima, pe alocuri. Cantecul incepe ciudat, continua ciudat, se termina ciudat. E piesa care imi place cel mai mult. Foarte expresiva.

As lauda acest album la infinit. As spune ca e cea mai frumoasa lucrare muzicala din cate am auzit pana acum. Totusi, daca nu stii ce inseamna TOOL, nu vei sesiza nimic din ce am scris mai sus. Asa ca, o data cu Lost Keys voi reveni cu picioarele pe pamant. Piesele curg la fel ca pana acum. Interpretate foarte abstract, iti vine greu sa le accepti din prima. De exemplu cine ar rezista la doua minute si jumatate de microfonie, plasata peste o linie simplista de chitara fara sa ii vina sa se dea cu capu de pereti? Normal, orice alta trupa ar crea starea asta. In cazul de fata, totul e natural. Tine de atmosfera albumului. Tine de senzatia de implinire creata cu orice sunet arunca inspre tine boxele.

Lost Keys devine imprevizibila. Devine captivant de macabra.

Rosetta Stoned iese parca din tiparul TOOL fara sa lase impresia asta. E suparata, agresiva, te ia de gat si ti se infiltreaza in memorie. Pe final se aduce in fata si bass-ul, care amplifica si duce la extrem ideea de expectativa. Se trece deja la urmatorul nivel, unul halucinant, delirant, psihedelic absolut indraznesc sa spun, si nu cred ca as gresi foarte mult.

Intension te induce in eroare, te face sa crezi ca furtuna e gata si te lasa cascat la uraganul care se apropie inevitabil, o data cu Right in two. Daca nu esti pregatit pentru piesa asta vei afirma intr-un final ca ai avut de-a face cu o melodie intrumentala, cand de fapt vocea este acolo, pe fundal, omniprezenta. Partea finala alimenteaza ideea de la care a pornit A perfect circle: melodic, usor, tehnic. Fara a avea insa latura comerciala pe care o poarta APC acum ca o pecete, mai mult sau mai putin voit.

Viginti Tres (Wings 3) e infricosatoare. Vuieste si sparge complet transa in care ai intrat. Atat. Si putem afirma ca muzica TOOL se indreapta spre elitism, spre initiati, spre refugiu in autoconservare.

Asa cum nu iti poti exprima si argumenta simtirile intense si sentimentele profunde in cuvinte, la fel de greu poti spune ce stari contradictorii iti creeaza TOOL la prima, la a doua, la 10,000 de auditii.

Ministry e o trupã de industrial-noise-punk, poate cea mai bunã în domeniu. Acest material conţine, printre cele 15 piese ale sale, nenumãrate mixuri fãcute la piese de referinţã precum Wrong, Warp City sau Stigmata. De asemenea, sunt adãugate trei piese live.

E un produs cu piese bine adunate, însã sigur nu era necesar. Mult mai bine pentru numele Ministry era dacã apãrea un album nou.

Albumul de fata este unul self-released completand astfel 3 ani de repetitii si concerte. Stilul… metalcore cu influente dintre cele mai variate. Prima piesa – River of letters nu e destul de convingatoare cu toate ca e cea aleasa sa deschida albumul. Minusul pare sa stea in sunetul parca prea evidentiat al tobelor, sunet care nu se mai repeta pe restul materialului. Pe I will burn incep sa se intrevada capacitatile vocale ale lui Forian Rachieru, care imi pare mie ca nu isi incearca totusi corzile vocale pana la perfectiune. Atmosfera piesei cu numarul 3 – Next up: adventure este sparta la un moment dat de un interludiu care nu face decat sa o puna in evidenta si care transcede tiparul genului pe care il abordeaza innoind astfel ideea clasica de metal.

Last embrace este de departe cea mai bine gandita si interpretata, bucurandu-de de o parte de intro prea putin specifica genului. Melodia este un paradox muzical in sine imbinand melodicul cu metalul extrem de agresiv. Last Embrace – neasteptat de cuminte, pare sa izvorasca din cele mai ascunse acorduri muzicale ale celui care a simtit-o si evita liniaritatea ce putea fi pusa ca pecete pe material ca intreg. Se revine la metal cu Gold Coin. Si culmineaza cu Inanimate, care e reusita pe toate planurile. 

Recomand solistului sa isi incerce pana la extrem vocea pe partile melodice pentru ca exista mult potential, daca e sa luam in considerare Murther, al carei singur minus e solo-ul de chitara (nu am fost niciodata fan de solo-uri). Piesa ce da numele albumului, si ultima, este foarte chill, jazzy sau chiar trip. Recunosc din acest moment ca nu am mai intalnit un album atat de variat si atat de... imprevizibil, lasand lucrurile asa cum sunt exact acolo unde te-ai astepta sa izbucneasca, ceea ce surpinde cu atat mai mult. Si e Made In Romania! 

Cu douazeci de ani în urma, nemtoaica Doro Pesch s-a lansat în lumea muzicala cu formatia Warlock . Astazi, frumoasa blonda ne prezinta un album exceptional înregistrat cu ajutorul orchestrei mentionate. Albumul nu este deloc vechi si comercial, cum ar spune unii comparându-l cu Metallica sau Deep Purple . Cântecele au fost aranjate în mod profesionist, facând din acest album unul dintre cele mai bune din categoria sa.

Trompetele si chitarele de pe Metal Tango sau Undying ofera acel sentiment spaniol, dar as putea spune ca Undying e mult mai mult decât atât. Tot pe acest album, Doro a prelucrat piesa Breaking The Law a celor de la Judas Priest într-un mod de-a dreptul sublim. Pentru aceasta piesa l-a avut drept invitat special pe Udo Drikschneider ( Accept / U.D.O. ).

Love Me In Black este o balada extraordinara, pastrata pentru sfârsitul albumului. În rest, piesele contin o multime de solo-uri de chitara sau de vioara, iar în cântecul Burn It Up apare o scurta simfonie de viori.

Albumul contine piese din repertoriul Doro si Warlock care au fost reconstruite în reale cântece clasice rock. În final, nu-mi ramâne decât sa va recomand albumul, chiar merita!

Dupa surpriza facuta cu Reroute to Remain, In Flames arata ca doresc sa-si contureze noul sound abordat. Intentia de a crea un sound modern este perfect evidentiata în acest album. Influentele din alternative sau industrial-metal sunt mai clare, iar realitatea stilului devine mai perceptabila.

Prima piesa, F(r)iend   începe cu o enervanta voce electronica, dar care explodeaza apoi într-o adevarata parada de death-metal melodic, aflata într-o oarecare contradictie cu restul albumului, piesa putând fi comparata cu sound-ul primelor albume (Lunar Strain, Subteranean). Urmeaza sigle-ul The Quiet Place, compozitie ce reflecta cel mai bine influentele alternative ale albumului. Piesa Dead Alone are o tenta melancolica, fiind încarcata de elemente electronice si coruri. Touch of Red urmeaza logica piesei F(r)iend, având, în schimb, o tenta mai melodica cu voci placute si un solo caracteristic unei balade. Piesa cea mai buna (dupa parerea mea) este Like you better Dead. Riff-urile sunt excelente, fiind cea mai bine structurata piesa a albumului. My Sweet Shadow si Evil in a Closet sunt cele mai calme si mai melodice piese ale albumului, puternic influentate de sample-uri si efecte electronice. Sunt doua piese formate pe logica Metaphor sau Dawn of a New Day de pe Reroute to Remain, fiind însa mai complexe si mai bine structurate. Superhero of the Computer Rage e o buna piesa din sfera death-metal melodic, fiind prezente riff-urile agresive, furioase chiar. Dial 595-Escape e una dintre cele mai comerciale piese ale albumului, având puternice influente industriale, desi e piesa cu cel mai bun solo (oricum solourile nu mai reprezinta elementul de rezistenta într-o melodie).

Ascultând Soundtrack to Your Escape putem fi siguri ca ne aflam în fata a ceva original, complex (desi nu are acelasi nivel tehnic cu cel al albumelor anterioare), alternativ si extrem în acelati timp. Desi acest album a dezamagit vechii fani ai trupei, trebuie sa acceptam ca IN FLAMES a evoluat în ceea ce priveste stilul.

Metal-core e noua moda în industria muzicala mai cu rautate. Ce dracu e metal-core? Eu, sincer, habar nu am, pentru ca nu prea înteleg. Parca se vor prea multe. Avem un stil care se bazeaza pe piese copiate una dupa alta... cel putin ca si constructie. Ceva de genul: 10 secunde de metal, urmate de 20 de secunde de refren (care în general e o lalaiala alternativ-pop-ista), urmate de power-metal foarte bine facut (cu riffuri ca la carte), putin punk si ceva hardcore pe colo si gata. Totul este acoperit de o voce care trece cu usurinta de la Phil Anselmo la Oasis („It won't be long we'll meet again?”). În mare se poate spune ca avem rock complet. Yeah right!

Cel mai rau lucru e faptul ca nu am putut niciodata sa ascult albumul de fata de la cap la coada. E obositor, plictisitor. Un album care are pe la mijloc un bridge acoustic de cea mai penibila factura. Îi zice Inhale.

Trecând de critica, trebuie sa recunosc ca pe material sunt o colectie de riffuri de cea mai buna calitate... dar, din pacate sunt omorâte cu bestialitate chiar când încep sa devina interesante. Pacat!

E greu de crezut ca se va ajunge undeva cu încercari de genul asta.

O trupa sincera, care se simte ca foloseste regulile muzicale din inima. Progressive metal (si poate mai mult decât atât), este un stil care se muleaza si pune în valoare compactitatea pieselor si a materialului discografic lansat în 2004 la casa de discuri Epic de Lamb of God.

Comparatii încap gramada, însa nu cred ca-si au rostul. Muzical se demonstreaza valoare, rezultând o compilatie de 11 cântece sanatoase, care te invita la o reverenta si la multa apreciere. Începând de la Laid to rest, albumul îsi canalizeaza ideile si stilul cam pe aceeasi forma.

Cum orice lucru bun e presarat si de lucruri mai putin reusite trebuie sa amintim câteva si în cazul de fata. Poate am eu impresia, dar pe lânga unele solouri de chitara, mai mult de 4-5 riffuri nu se folosesc. Stopurile sunt previzibile, linia de voce la fel. Se simte nevoie nebuna de un om care ar fi trebuit sa stie ce face: un producator, mai bine zis. Asadar, lipsa de inventivitate de forma lunga poate fi un minus major.

Uiti însa rapid de acest lucru, pentru ca pâna la urma asa e rockul.

E bine ca lucrurile se misca, e bine ca se mai aude si altceva. Chiar ne era dor de o clona Pantera.

„Rock'n'roll Gods Kick Ass ”

Aceasta expresie cuprinde cam tot ce pot sa spun despre orice album Motorhead, iar Inferno nu face exceptie.

Riff-uri simple, sacadate, sectia ritmica excelenta, solo-uri inspirate, iar peste toate vocea inconfundabila marca Lemmy, reprezinta principalele atuuri ale infernului Motorhead.

Desi, parca activeaza de când lumea - „the metal monsters” - cum bine scria revista Djubox prin 1982, rezista asaltului muzicii mai tinere, mai exaltante, tocmai prin prospetimea si simplitatea constructiei pieselor, fiind mai aproape ca niciodata de ceea ce ar trebui sa fie esenta rock-ului.

Fara prea multe „fandoseli” în cadrul productiei, motoristii trec pe acest din urma album toate cliseele mitologiei rock. Interesant e ca nu pot sa plictiseasca. Adica, daca nu te-au plictisit pâna acum, nu mai ai sanse.

O simpla trecere printre titlurile pieselor îmi va da dreptate: Terminal Show, Killers, In the home of Tragedy, Suicide, Life's a Bitch, In the Black sau Fight, totul încheindu-se cu surpriza blues – Wharehouse Blues .

Formatia My Dying Bride a scos cel de-al 12-lea album Songs of darkness... prin care, înca o data îsi elibereaza greutatile si suferintele. Pe plan compozitional, albumul este bine facut, toate piesele reluând aceeasi tema de la albumul Like Gods of the Sun încoace.

Melodiile, practic, se leaga între ele, dar ceea ce este deosebit este ca fiecare exprima o alta stare. Melodii precum Catherine Blake , The Prize Beauty exprima pe de-o parte dragostea pentru cea pierduta, tristetea chinuitoare, si pe de alta parte dorinta de a o scoate din gândurile sale, de a elimina sufletul bântuit de parfumul amar si încarcat de amintiri.

Desi melodiile care se succed par a fi întunecate, lipsite de orice fel de compasiune si fara vlaga, ele redau o lumina totusi ascunsa de unele priviri. La prima vedere nu se lasa descoperita, dar mai apoi întelegând muzica si versurile, se dezvaluie complet.

My Dying Bride reusesc si de aceasta data sa-si arate dragostea si pasiunea pentru muzica, având înclinatie spre aceasta, împletind dark- metal-ul cu versuri de o intensitate suprema, de cele mai multe ori adresându-se iubitei.

Formatia îsi desfasoara luciditatea si talentul muzical într-un album care este mai mult decât în stare sa faca atmosfera.

În timp ce unele „song-uri” arata iubirea si tristetea, iar altele sunt relaxante si incitante, combinatia vocii cu instrumentalul sugereaza întreaga tema si teama în fata mortii, putând fi usor ascultate si de catre neinitiati.

Songs of darkness, words of light se rezuma la chinurile iubirii si puterile întunecate, putând fi admirat pentru întreaga compozitie. Astfel, formatia My Dying Bride , desi necunoscuta de-a lungul multor ani, luptând si izolându-se de lume pentru a compune, s-a dovedit înca o data demna de aplauze, aratând ca este în stare sa produca muzica buna si sa se confrunte cu lumea, ridicându-se la rangul altor formatii.

Pasiunea este regasita în interpretare, atmosfera nu lasa de dorit, iar prezentarea este tipica My Dying bride .

Înca un album totalmente lipsit de fond al acestor mega-staruri ale muzicii gothic-metal. Probabil ca în contextul actual multi nu vor întelege afirmatia pe care am facut-o, asa ca ar trebui sa ma justific. În ultimii ani, ceea ce se întâmpla în muzica rock este de-a dreptul trist. Tot ceea ce conteaza este crearea unei imagini si vânzarea ei, nicidecum a muzicii în sine, iar asta este valabil cam pentru toate stilurile rock. Se pare ca cel mai mult de suferit în urma acestei mutatii de coloana vertebrala au avut parte black-ul si gothic-ul.

Iar etalonul principal pentru situatia de rahat în care se afla gothic-ul este Nightwish . Pe vremuri, acest stil muzical (aparte) numit gothic însemna ceva, iar acel ceva nu se regaseste deloc în muzica acestei dive, Tarja Turunen .

Mai mult decât atât, totul în muzica celor de la Nightwish , aminteste de vremuri în care anonimatul a pus stapânire pe stiluri precum grunge, punk, hardcore. În general în istorie muzica a fost distrusa din interior.

Gothic, sau nu, conteaza mai putin. Cert e faptul ca acest album nu are nici ritm, nici agresivitate… n-are de fapt nici un Dumnezeu. E buna vorba aia: daca îl arunci pe geam suna mai bine. Pentru o trupa de metal (cum se vor a fi) lipsesc multe artificii (tonalitatile simple si cursive, balansul bass-tobe) care, din pacate, sunt acoperite cu altceva (voci ciudate cu tente de Buddha Bar, solo-uri de nunta etc.).

Spun aceste lucruri tocmai pentru a sublinia falsa admiratie de care se bucura trupa. Vremurile trec repede… si vreodata, de dupa dealuri, speram ca oceanul va naste ceva mai bun.

A aparut noul album Satriani ! Cumparati-l!

Joe Satriani si-a lansat al noualea album, Is there love in space ; o combinatie între aranjamentul instrumental de pe discul Engines of creation din 2000 si melodicitatea lui Strange beautiful music din 2002. Cu toate ca are câte ceva din aceste doua albume, Is there love in space nu reuseste sa surclaseze discul de acum doi ani.

Melodiile Lifestyle si I like the rain sunt singurele în care Satriani adauga voce chitarei cu influente evidente de Jeff Beck . The souls of distorsion este o melodie care aduce ceva nou în repertoriul lui Satriani ; o combinatie reusita între doua efecte de chitara ce cresteaza posibila monotonie a albumului, monotonie adusa, parca, de riff-uri de chitara luate de la un Santana mai de demult.

În varianta americana albumul are unsprezece piese, a douasprezecea – Tumble se gaseste doar pe net, iar Dog with crown and earrings apare doar în varianta japoneza a albumului. Per total este o adevarata achizitie pentru cei care cunosc muzica unuia dintre cei mai cunoscuti chitaristi ai lumii, un artist care apare rareori în vizorul publicului din cauza sound-ului necomercial.

Trebuie sa recunosc ca este primul album pe care îl ascult de la Skew Siskin , asa ca am avut curiozitatea sa ma informez si sa aflu mai multe despre aceasta formatie. Este originara din Berlin , Germania si s-a format undeva prin 1991. Ceea ce este diferit la ei are mare legatura cu o puternica voce feminina cu puterea hipnotizatoare de a-si face publicul sa se comporte asa cum dicteaza (nu e prima oara când nemtii au talent la dictatura). Desi formatia are influente puternice heavy sau rock ' n'roll în cea mai pura forma, se observa o tenta spre gothic, industrial; Skew Siskin chiar cântând cu Doro Pesch (ce onoare pentru ei).

Album of the year este cel de-al cincilea album al formatiei dominat de influentele rock-ului american. Prima impresie e clara, just an ordinary band care cânta clasicul rock american (desi sunt germani), cu toate ca prin efectele dark wave/techno tind spre un sound industrial.

Melodiile sunt asemanatoare, destul de greu îti dai seama ca se face vreo trecere de la piesa la piesa. În plan compozitional materialul este destul de banal, nu se impune printr-un sound original, spre deosebire de materialele semnate de Doro Pesch .

Nina C. Alice (vocalista) are o voce puternica, însa plictisitoare, parând chiar un Kid Rock în varianta feminina nemteasca. Desi Nina spune ca versurile sunt profunde, mie nu îmi par decât simple, fara nici o nuanta poetica: „ No one wants to smile 'round like an idiot / Asking how are you, how's the wife and  family / Life would be so boring / So vacuos. ” ( We hate ).

Singura melodie care pare sa difere de restul este The Goddess care pronunta spiritul feminin destul de accentuat. Chiar Nina declara: „ ...if there is a God there is a Goddess, right? ”. Muzica formatiei Skew Siskin este acceptabila, nu, mai bine zis mediocra. Fara sa lase vreo impresie, albumul poate face putina atmosfera pe la chefuri. Dar parerea mea e doar o parere.