Rome a luat nastere in ultima luna a anului 2005, in Luxembourg, la initiativa lui Jerome Reuter. Trupa combina stiluri muzicale precum dark ambient, apocalyptic folk, acoustic rock, martial industrial, la care se adauga talentul lui Jerome pentru povestile in versuri, vocea lui grava si intensa, cat si talentul lui Patrick Damiani.

Dupa o traiectorie in care au stiut sa convinga oamenii ca pot face muzica , au ajuns la crearea celui de-al patrulea album, “Flowers From Exile”.

Poate ca i-au uimit pe cei care ii ascultau inainte. Noul lor album este diferit fata de precedentele, marcand o noua etapa in creatia muzicala Rome si  bazandu-se pe simplitate, o simplitate la care putini artisti reusesc sa ajunga.

Albumul contine 12 piese, inregistrate in studioul lui Patrik Damiani si reuseste, pe langa un sound excelent, sa combine o varietate de influente, chitara clasica, vioara, sunete din natura sau ritmuri de flamenco. Majoritatea textelor sunt in engleza, insa exista si versuri in limbile spaniola, germana si romana, sper surprinderea multora. Piesele sunt diferite; nu veti gasi elemente comune. Ceea ce le leaga este, in primul rand vocea lui Jerome, combinatia de Leonard Cohen, Nick Cave si Tom Waits, o voce care transmite emotie, gravitate si intensitate. Aceste piese au puterea de a te desprinde de lumea inconjuratoare. Sunt povesti despre singuratatea soldatilor, nostalgia revolutionarilor, care evoca amintiri ale unui trecut indepartat sau dorinta de a lupta pentru o cauza.

Este o creatie foarte reusita si, cu siguranta, a creat controverse in randul ascultatorilor care credeau ca va suna ca celelalte albume, insa cei de la Rome si-au asumat trecerea la o alta etapa, din perspective structurala, interpretative si simbolistica, avand posibilitatea sa impresioneze si alt fel de public.

Este unul dintre cele mai reusite albume ale anului. Sunt la a “n”-a ascultare a lui si inca ma surprinde, inca descopar elemente noi, interpretari noi. A fost creat de oameni care s-au dedicat total pentru asta si se simte in fiecare nota muzicala, in fiecare cuvant rostit. “Come here / Lower your eyes / And surrender“

Ana Onici

Spiritual Front este o trupa care are un cuvant de spus in muzica underground. Incadrandu-se ca gen muzical intre Neo-folk si Nihilist Suicide Pop, sunt o dovada vie ca si italienii pot crea muzica de calitate.

Albumul Armageddon Gigolo este unul dintre cele mai reusite, cu un sound melancolic pe alocuri, sample-uri de jazz, ritmuri de bossanova si samba, elemente din muzica genialului Ennio Morricone, la care se adauga intensitatea versurilor lui Simone Salvatori si vocea lui puternica. Bineinteles, totul are o tenta erotica, explicita chiar, fiind unul dintre subiectele principale ale muzicii celor de la Spiritual Front.

Albumul debuteaza cu " Slave", cantata intr-un mod foarte ludic, care trateaza subiectul sclaviei, indiferent de forma acesteia, "to the money that burn my hands", "to the light that gives a face to weakness" , "to my childhood and my hidden fears".

"Love through vaseline" este o piesa foarte “Suicide Pop”, implicand un subiect care este inca tabu, homosexalitatea; piesa creata ca o declaratie de dragoste (si nu numai)  adresata persoanei iubite, nelipsind versurile explicite. Mesajul transmis in general de Spiritual Front este acela ca sexul este ceva firesc, natural, indiferent ca vorbim despre masturbare, heterosexualitate sau homosexualitate.

"Jesus died in Las Vegas" este una dintre piesele-reper ale acestui album; cu elemente de pian, chitara si, nu in ultimul rand, vocea captivanta a lui Simone. Ultimul vers al piesei, "Nothing is more contagious than sin" este repetat in mod obsesiv , enuntandu-l ca fiind un adevar general valabil.

Talentul muzical al lui Simone se reflecta atat in versurile scrise de acesta, dar si in capacitatea lui vocala, abordand pe acest album doua stiluri diferite de a canta, unul ludic, altul profund, apropiat de un stil dark. Aceste alternante sunt prezente in " I Walk The (Dead)Line" ,"My Kingdom For A Horse" si "Cruisin' ".

Penultima piesa, "No Kisses On The Mouth" are la baza faptul ca sarutul este un act intim, mult mai intim decat cel sexual.

Ultima si cea mai scurta piesa de pe album, "Redemption or myself", are o linie melodica foarte simpla, fundalul fiind asigurat de versurile "Jimmy run / Mary run" la care se adauga vocea captivanta a lui Simone, sound-ul avand tente obsesive.

Un album foarte bine realizat, cu amestecuri erotice, ludice, dar si grave, un album care arata complexitatea muzicii Spiritual Front. Un album care merita ascultat, de la prima pana la ultima piesa.

Finlanda este una dintre cele mai prolifice tari in materie de neo-folk, dark-folk, apocalyptic-folk si alte derivate ale genului, iar Tenhi este o trupa de referinta pentru neo-folk-ul scandinav. Trupa a luat fiinta in 1996 si pana in prezent a lansat 5 albume de studio, mentinandu-se insa intr-o zona muzicala de nisa. Tenhi este o trupa creativa ce a reusit cu fiecare album sa creeze un tablou muzical din “imagini” si sentimente. Cu toate ca se inspira puternic din folclorul finlandez, Tenhi nu abuzeaza si nu exagereaza in manuirea acestuia.

            Fiecare album si fiecare piesa aduce o noua “imagine”, insa intr-un mod subtil, trupa isi pastreaza specificitatea pentru fiecare material realizat.

            Muzica Tenhi este un experiment creativ, un ansamblu de chitare acustice, viola, harpa, percutie, udu (instrument de percutie african), didgeridoo (un instrument de suflat din nordul Australiei), ce da impresia unui jam session perpetuu, dupa cum afirmau chiar membrii trupei.

            Maaäet este este unul din ultimele materiale lansate de Tenhi. Albumul a aparut pe piata in 2006 si apare ca un ciclu de imagini tomnatice, surprinzator pentru o trupa din Finlanda, “the land of ice and cold” citand dintr-o melodie Stratovarius. Maaäet exploreaza cat se poate de atent zona melancoliei, insa din perspectiva frumosului. Pentru Tenhi melancolia nu este un sentiment apocaliptic, ci stare de reflectie, totul fiind vazut din perspectiva cadrului natural, nu cel uman. Albumul este un periplu prin folclorul finlandez, un mediu al naturii, sustinut de versurile in finlandeza, limba care autentifica si mai mult atmosfera creata de muzica Tenhi. De-a lungul intregului album exista inserate elemente din muzica shamana, din muzica fino-ugrica, solo-uri de viola, chitara acustica, cu alternante de ritmuri si registre.

            Maaäet este un album reprezentativ pentru neo-folk-ul finlandez, pentru neo-folk-ul scandinav, o capodopera acustica ce merita ascultata.

...el! intotdeauna ne face sa asteptam mai mult decat ne-am dori, in schib nu reuseste niciodata sa ne dezamageasca. E cu adevarat interesant ca dupa 10 ani de la lansarea albumului de debut Entroducing, inca mai reuseste sa gaseasca zone neexplorate a balansului muzicii "hip-hop".

Pe langa asta, reuseste sa atraga destui oameni care sunt dispusi sa il ajute in demersurile sale, in acest caz fiind vorba despre David Baner, Q-TIP sau chiar Serge Pizzorno din trupa Kasabian.

Aportul acestor "personaje" este vital in navigarea lui DJ Shadow (aka Josh Davis) pe marea muzicii contemporane.

Un exemplu ar fi piesele 3 Freaks sau Turf Dancing, care au stralucirea caracteristica mainstream-ului mai vechi piese Neptunes. Iubitorii beaturilor old-school pot gasi si ei destul noul material Dj Shadow.

Nu putem decat sa declaram triumful outsider-ului.

Distribuitorul olandez Konkurrent ne propune, in colectia The Fishtank, una dintre cele mai interesante si exclusive colaborari din domeniul muzicii psihedelice ai ultimilor 10 ani, presarand pe acelasi album notele a doua dintre cele mai bune trupe din aceasta arie muzicala.

Este vorba despre indie-rockerii de la Aereogramme si monolith rock-ul, specific L.A. – ului, purtand semnatura ISIS.

Acest disc pare conceput special de si pentru cei care cauta iluminare muzicala.

”Landscape-uri”, urmate de riff-uri nervoase si sanatoase, face din muzica de la In The Fishtank o escapada bine-venita spre alte orizonturi, spre noi concepte muzicale.

Teoretic cele doua trupe ar trebui sa functioneze impreuna, adevarul este ca in practica “sparg”.

Album rar, care trebuie sa domine orice colectie de muzica

Parerile chiar si acum, la un an de la lansare, sunt impartite - de ce? Pentru ca nimeni nu se astepta ca And You Will Know Us by the Trail of Dead sa scoata un astfel de material. Desi structura si idea ar fi buna albumul nu se potriveste deloc cu calculele fanilor de gen.

Pentru a-l descrie ceva mai articulat, imaginati-va o combinatie de Bowie cu Yes pe o structura instrumentala de Pink Floyd, dar cu reziduuri ale stilului mama, adica indie rockul. Ce a iesit? Sunet de trupa indie rock ce vrea sa o dea pe progressive - sunt putini cei ce au dus la bun sfarsit o astfel de tranzitie, si nu oricine este Sunny Day Real Estate.

Albumul incepe regulamentar, cu un intro, dar care in loc sa fie urmat de o piesa menita sa dea albumului putere, duce la piese de mahmureala, o lalaiala plictisitoare, incomparabila cu prospetimea albumului predecent.

O piesa buna se poate considera Summer of 91, insa cantaretul/compozitorul trupei, Conrad Keely, a compus-o gresit pentru propriile capacitati vocale. Albumul pare sa isi dea drumul spre final, cu a saptea piesa Caterwaul, mai energica, intr-un stil care se potriveste trupei, apoi Classic Arts Showcase - piesa foarte acida, in care se simte chitara rece si sfidatoare, mostenire din perioada indie a trupei. In continuare albumul cade din nou in incercari nelalocul lor, unele totusi licarind a reusita: Let it Dive, The Best pana la piesa finala, Lost City of Refuge, simpla si frumoasa ce lasa senzatia, cum zice si Keely, “all not lost”.

A nu se intelege gresit, Trail of Dead incearca sa evolueze, sa fie luati in serios ca muzicieni adevarati, iar asta nu e rau, albumul in sine nu e rau, singura problema este ca acest album trebuia scos de o alta trupa. Chiar si o persoana ce nu a mai avut de a face cu trupa isi poate da seama ca ceva nu e chiar in regula, sunt piese fortate, in care Keely parca viseaza la ce ar vrea sa fie, insa ca si cum lupul isi schimba parul, dar naravul ba, o trupa de indie nu se poate conforma unui stil atat de sofisticat cum e rockul progresiv.

În 1973, când Mike Oldfield începea sã îşi experimenteze sunetele inovative cu albumul „Tubular Bells”, nimeni nu ar fi crezut într-un succes fulminant, cu atât mai puţin numeroasele case de discuri care îi refuzaserã în masã prototipul acestui material. Vândut ulterior în 16 milioane de exemplare, albumul a reprezentat atât rampa de lansare cât şi punctul culminant al carierei lui Oldfield. De la „Tubular Bells I” nici un alt produs al artistului nu a mai imbinat atât de armonios şi corect (dacã se cade sã afirmãm cã un material în întregime experimental poate fi corect) fuziuni de rock, motive de folk şi compoziţii minimaliste. Nici mãcar „Light + Shade”.

Deşi materialul apãrut în 2005 pare o reîntoarcere la originile muzicale (sunetele preponderente fiind cele ale clapelor) duce lipsã de forţã. Progressive electronic puţin prea calmat şi lãsat sã se stingã de la sine, fãrã a face simţitã intervenţia puterii omnisciente a lui Oldfield.

Majoritatea pieselor pot fi catalogate drept balade instrumentale ce revalorificã acorduri de mult uitate. În acest sens recomand piesa „Closer”, „Our Father” sau „Rocky”. De la jumãtatea albumului piesele încep sã fie mai agresive, mai energice şi mult mai bine exprimate, deşi lasã deseori impresia de reluare. Pe „Resolution” apar şi riff-urile de chitarã, iar pe „Tears of an angel” – vioara. Cea mai reuşitã din toate punctele de vedere este însã „Blackbird”.

Cu toate cã vorbim despre un artist consacrat în muzica instrumentalã, vocea îşi are rolul ei, semnificativ de altfel, în fundal, întregind compoziţiile. Amatorilor de Enigma, Vangelis şi/sau Jean Michel Jarre le recomand albumul în ciuda liniaritãţii.

Am un prieten francofob, care ţine sã desfiinţeze Franţa şi tot ceea ce însemnã ea cu orice ocazie. De la el am primit ultimul album Telepopmusik – înregistrat şi mixat în Franţa (cu mici excepţii), cu muzicã fãcutã şi cântatã de francezi (dar pe englezã). Nu a aflat nici acum de originea trupei, pe care el a numit-o „chiar tare”.

Dacã las la o parte scurta introducere (precum şi originile albumului şi trupei pe care o ascult în timp ce scriu), pot jura cã am de-a face cu o formaţie englezã 100%. Aţi ascultat Portishead sau Mandalay? Atunci o sã-mi daţi dreptate. Funky, trip-hop, brit-pop, telepopmusik. Cred cã s-au caracterizat foarte bine atunci când şi-au dat un nume. Muzicã inspiratã. Meditativã. Melancolicã. Chill. Muzicã de relxare, de club, de stare de bine.

Nu se pune foarte mare accent pe versuri, contrar trupelor cu care i-am asemãnat. Instrumentaţia, destul de minimalistã, face mai toatã atmosfera. Nu am gãsit un alt cuvânt pentru a caracteriza sunetele se rãsar din difuzoare, deşi nu cred cã e cel mai potrivit, pentru cã avem de-a face cu trompete, pian, koto, mono synth, orgã, trombon, harpã, flaut şi human beat box. ªi nu ştiu dacã vã puteţi închipui cum sunã toate astea la un loc. Încercaţi totuşi. Aţi reuşit? Adãugaţi acum pe fundal şi Orchestra Simfonicã a Bulgariei. Aveţi o imagine de ansamblu? Dacã nu aţi reuşit, trebuie sã vã cumpãraţi albumul ãsta, cu toate cã pe undeva, prin interiorul muzicii cuprinse pe material se mai îndreaptã spre liniaritate, dar se salveazã repede.

Recomand:

.           Love’s almighty pentru influenţele arabe şi pentru vocea solistei Angela Mc Cluskey

.           Into Everything pentru versuri şi atmosferã

.           Last train to wherever pentru asemãnarea vocii solistului cu cea a vocalului Tricky şi pentru cã e o piesã trip-hop foarte reuşitã

.           Swamp pentru cã e doar instrumental şi pentru cã aduce foarte mult a jazz

.           Hollywood on my toothpaste pentru numele piesei atât de inspirat şi pentru cã nu-mi pot opri capul dintr-o continuã aprobare

.           15 minutes pentru cã instigã la zbor (deşi nu are melodie mai deloc pe fundal): „Fly, you always feel better when you fly!”

.           Breathe pentru cã are un super clip la teve şi pentru cã poţi dansa foarte bine pe ea

Nu aş fi ales sã fac recenzie acestui material dacã nu era unul românesc. De Endless Zone îmi amintesc în ceaţã, cam cum îmi amintesc SouthPark-ul cenzurat de CNA pe Atomic. Cred cã atunci auzeam piesa lor destul de des la televizor. ªi nu cred cã am de-a face cu o trupã în adevãratul sens al cuvântului, ci mai degrabã cu un proiect cu multe nume, dintre care enumãr aleatoriu: Florin Barbu (Proconsul) – bass, Ionuţ Geambaşu – clape, Berti Barbera – percuţie, Camelia Marinescu – voce.

Albumul se deschide cu piesa despre care am amintit, ştiţi voi, cea cu clipul. Puţin mixatã. Schimbare mix, care mã iritã tocmai pentru cã este un remix. În zbor combinã elemente etno româneşti cu jazz şi trance (?). Puţin tras de pãr. Med-Fly începe foarte electronic, iar linia de voce nu e prea inspiratã. Piesei Dj-Guitar nu îi înţeleg locul pe cd. Genul de piesã cu „Eşti dj / Pui muzica / Lumea e a ta”. Cam bullshit.

Liber aduce a piesã strãinã cu elemente jazzy. Dar versurile nu conving. Ce vrei? mai sunã cum mai sunã, dar nu pot sã nu mã întreb, cu cine vor sã semene?

La final sunt introduse şi variantele „oficiale” şi neremixate ale pieselor Schimbare şi Pleacã, care salveazã de la leşin total. Versurile sunt chiar ok şi percuţia de undeva din fundal îndepãrteazã monotonia româneascã.

Cel de-al treilea material al trupei Coheed and Cambria, (luând aer în piept) Good Apollo I’m Burning Star IV. Vol I: From Fear Through the Eyes of Madness (sau dacã vreţi, mai pe scurt, dar nu şi mai ergonom, GAIBSIV:FFTTEOM) reprezintã cea de-a patra (şi penultima) parte a povestirii science-fiction a vocalului Claudio Sanchez, saga ce se plaseazã undeva între Star Wars şi Lord of the Rings.

Povestea îi are în prim plan pe soţul Coheed şi soţia Cambria, confruntaţi cu o situaţie de nerezolvat – ei trebuie sã aleagã între viaţa propriilor copii şi viitorul Keywork-ului (a lumii).

Aceastã a patra parte iese din concept şi prezintã lumea scriitorului, care, datoritã unei decepţii sentimentale, decide sã „ucidã” imaginea din poveste a persoanei iubite, ajungând sã-şi doreascã distrugerea lumii create.

”In my presence you might wake/ through this fiction i must fake/ your death to grace the face of my character/ with these lessons he might learn/ all the worlds from here must burn”

Cu toate astea, întregul concept nu e necesar pentru a asculta sau a plãcea muzica creatã de Coheed and Cambria. Good Apollo este o readucere la viaţã a rock-ului clasic al anilor ̀’60-̀’70. Este un fel de cãlãtorie printre legendele rock-ului: Rush, Iron Maiden, The Police, Led Zeppelin, Pink Floyd, Queen, Black Sabbath. Deşi influenţele sunt evidente, albumul îşi pãstreazã prospeţimea şi originalitatea, deoarece Coheed and Cambria au abilitatea de a reinventa sunetul în loc de a-l recicla (problemã gãsitã la multe trupe contemporane).

Ei dovedesc un progres remarcabil de la primul album, ce era în sfera emo-core-ului, la acest ultim album care poate fi clasat drept rock progresiv în cea mai bunã formã a sa.

Având 17 piese (+ un bonus), aproape 80 de minute, fiind împãrţit în douã pãrţi distincte ce se completeazã una pe alta (este un fel de album în album). Good Apollo îi aduce pe Coheed and Cambria pe scena principalã a muzicii rock pe uşa din faţã, eveniment marcat şi de semnarea contractului cu Columbia Records.

Albumul începe cu piesa Keeping the Blade, o piesã instrumentalã ce duce cu gândul la o introducere de film... mai exact ceva ce ar putea fi folosit în Star Wars; urmatã de un acustic uşor, Always and Never. Puterea albumului iese la suprafaţã doar în piesa a treia, care a fost şi extrasul pe single - Welcome Home, care trezeşte acorduri din Kashmir. În continuare, Good Apollo devine mai pop, cu combinaţii ale vocii de „alley cat on speed” a lui Claudio Sanchez cu backing vocals jucãuşe (de gen „hey hey” - the suffering), şi falsetto-uri incredibile. Piesele sunt clãdite în jurul conceptului şi cu ajutorul intro-urilor pieselor, aflate undeva în sfera IDM.

Schimbãrile de ritm şi direcţie în cadrul unei piese sunt ca la ele acasã, unele piese ignorând ideea de chorus pentru a nu plictisi ascultãtorul cu vreo repetiţie. Sunt piese vesele, melodioase, rock simplu şi direct, cum ar fi Ten Speed (of God’s Blood and Burial), o piesã despre o bicicletã demonicã; Once Upon Your Dead Body -  odã dedicatã trupei The Cars; The Suffering, ce te duce cu gândul la Queen; Lying Lies and Dirty Secrets of Miss Erica Court, piese cu un aspect exterior jucãuş, dar cu versuri foarte puternice, întunecate, chiar violente: „Help! Now off to hell your God has sold to find / That never again will you rely / On the words of ypur friends” (Lying lies and Dirty Secrets..),  „I’m not gonna hold your hand here when you walk / You burn in hell while they’re digging you out” (From fear Through the Eyes of Madness). Primele 11 piese sunt partea mai comercialã a albumului, mai digerabilã, cu un ritm mai alert, mai fredonabil. Singura piesa ce rupe acest tipar este Wake up, o baladã 100% pop, veriga slabã a albumului.

Partea a doua, formatã din patru piese este numitã The Willing Well şi este partea mult mai elaboratã, mai maturã a albumului, care aduce un aport de 34 de minute, şi de sunete extraordinare. Fuel for the Feeding End şi From Fear Through the Eyes of Madness sunt douã piese ce pornesc de la dansabil, cresc în ritm şi complexitate... explodând în nişte sunete delirante, în care fiecare instrument îşi prezintã toatã mãiestria (a se urmãri aici partea de bass în Fuel for the Feeding End). Apollo II: The Telling Truth este reluarea şi continuarea piesei din prima parte a albumului The Writing Writer, ducând-o mult mai departe din punct de vedere al sound-ului, evocând în final momente din albumele trecute. The Final Cut este o baladã, plinã de urã care explicã pe deplin sticker-ul de „strong language” de pe copertã, ce se terminã într-un extraordinar solo de chitarã de 4 minute. Acest ultim track continuã cu bonusul, care este un instrumental aproape country, un cover Led Zeppelin.

Dacã Madrugada nu aduce imediat în minte ritmuri întunecate încununate de vocea profundã a vocalului Sivert Hǿyem... atunci e vremea sã faceţi un „update” la cultura muzicalã.

Madrugada este o trupã norvegianã, aflatã deja la al patrulea album. Ei şi-au fãcut simţitã prezenţa de la primul extras – Industrial Silence – printr-un sound aparte, dar foarte plãcut, pe care toatã lumea a încercat sã-l încadreze scurt şi rigid, ori în grupã cu REM, sau Nick Cave, ba Bob Dylan sau Leonard Cohen. Adevãrul este, ca întotdeauna, la mijloc.

At the Deep End este un album în stilul în care Madrugada şi-a obişnuit ascultãtorii, este un album consistent, solid, cu un ton general melancolic, uneori misterios (lucru evident din titlu), însã are şi liniile sale de forţã, piese puternice, rock’n roll la puterea n, cum ar fi melodiile Ramona sau Stories from the Streets. Aceasta din urmã pare a fi o piesã Bad Seeds pe un ritm ameţitor de flamenco. Greşeala ce nu trebuie fãcutã este sã îl asculţi o singurã datã - trebuie lãsat sã creascã cu fiecare ascultare, ca o fiinţã vie, deoarece fiecare piesã aduce câte ceva nou, se descoperã treptat şi impresioneazã din ce în ce mai mult.

Pot gãsi un singur mare dezavantaj - e urmãrit sã fie perfect, ceea ce îl poate face rigid. Deşi au scos pe piaţã albume foarte variate (Madrugada fiind o trupã ce nu recicleazã albumele), nu experimenteazã pe cât ar trebui şi nu exploreazã teritoriul muzical necunoscut, rãmânând într-o zonã sigurã şi plãcutã. Paşii fãcuţi de-a lungul anilor au fost destul de mici şi, din punctul acesta de vedere, At the Deep End aduce o inovaţie - Sivert Hǿyem face scurte experimente cu falsetto-uri, renunţând la strofele vorbite, ridicând astfel melodicitatea albumului. Totuşi sperãm cã astfel de experimente sã fie mai dese şi mai marcante pe viitor.

At the Deep End aduce un iz de romantism de plumb care nu poate sã nu te lase marcat.

Dacã laşi muzica cu ritm aproape de incantaţie sã te poarte, ajungi sã:

1. sari în sus dând din cap (şi plete, în caz cã existã) - Ramona
2. faci trasee imaginare in pas cadentat in jurul camerei - On Your Side, Slow Builder
3. te mişti în pas de vals - Lost Gospel, The Kids are on High Street
4. te legeni cu ochii închişi, pierdut în lumi de mult uitate - Running Out of Time, Hold On to You
5. dansezi cu tot trupul şi cu toatã mintea - Subterranean Sunlight, Stories from the Streets, Hard to Come Back.

Colegi de generatie si de gen cu Daft Punk, Dimitri from Paris si Etienne de Crecy, Air, adica Jean-Benoît Dunckel si Nicolas Godin, se numara printre cei care au resuscitat scena electronica pariziana, implicit franceza.

Odata cu Talkie Walkie, Air se autodepasesc printr-un sunet electronic minimal, foarte jucaus, dar dark în acelasi timp. Air au facut totul pâna acum: mult aclamata capodopera Moon Safari realizata în 1998, coloana sonora integrala a primului film al Sofiei Coppola – The Virgin Suicides, pentru ca mai apoi sa faca o demonstratie despre ce înseamna experimentul electronic cu voci programate electronic în 2001 cu 10,000 Hz Legend, o dedicatie extrordinara lui Heinrich Rudolf Hertz în colaborare cu Beck, printre altii.

A venit momentul 2004 si a venit momentul Talkie Walkie (expresia nu este în joaca, francezii chiar asa spun!), album care suna intim, desi distant si deformat. Textele celor doi vorbesc pe acest album despre calatoria în spatiu – Surfin ' on a Rocket, stiinta sexuala – Biological, iubire moderna – Venus si… fete înmugurinde – Cherry Blossom Girl.

Air folosesc de multe ori pe acest album sunete care aduc aminte de ceea ce se întâmpla în extremul orient, Another Day, Alone in Kyoto (piesa care apare pe coloana sonora a ultimului film marca Sofia Coppola, Lost in Translation ) sau Biological, care se apropie de ceea ce face maestrul pop science-fiction japonez Cornelius sau artistii japonezi de la The Pizzicato Five.

Foarte bine apreciat de critici, însa pentru multi dintre acestia Talkie Walkie nu se apropie de Moon Safari, apreciind ca nu este Moon Safari 2. Firesc, este altceva si poate nici nu merita facuta comparatia între cele doua formidabile albume: fiecare album este la rândul sau esential în istoria genului, fara a omite Premieres Syptomes, Virgin Suicides si, în nici un caz, 10,000 Hz Legend .

Muzica se misca fara încetare, îsi cauta haine si idei diferite, altele. Trupe noi si valuri noi se revarsa cu o atitudine si o întelegere pentru muzica greu de anticipat.

Isis este o trupa ciudata ca si stil, aparte ca si muzica si foarte colorata ca si interpretare. Atmosfera de Led Zeppelin. Ruperi de ritm, masuri ciudate prelucrate progresiv în stil TOOL, invadeaza pâna la refuz piesele. Vocea sare din rezonanta în rezonanta, de la My Dying Bride la Alice in Chains.

Acest album e mai mult instrumental, cele sapte piese creând pe lânga unitate o atmosfera de vis. Poti doar sa visezi.

E totusi rock, dar unul new-age, cu distorsuri reci, care parca taie; cu idei sumbre, cu ideologie filosofica.

Panopticon, exact ca si masinaria de la care a împrumutat numele, e un album pe care poti sa-l auzi sau nu. S-ar putea sa te prinda din prima si sa nu-i mai dai drumul, sau s-ar putea sa nu-l întelegi niciodata.

În general, nu-mi plac best-of-urile… cel de fata poate fi însa „exceptia care întareste regula”.

Senzatia de album unitar (desi este vorba despre o compilatie) nu m-a parasit de la primul pâna la ultimul acord, piesele succedându-se conform unui „pattern” de stari contradictorii, însirate pe firul rosu de legatura.

Toate aceste trairi înseamna consecventa si inteligenta pe întreaga cariera… momentele de vârf pigmentând evolutia discului si în acelasi timp evolutia artistica a trupei.

Fiind vorba despre o compilatie ma rezum la aceste aprecieri, lasând fanii vechi ai trupei sa se bucure de creatiile Lamb într-un alt context decât cel al unui album de sine statator.

Pentru cei care nu au fost atinsi de febra Lamb e nevoie de o prevenire… surpriza va fi deosebit de placuta si chiar daca nu aduce ceva neaparat nou si original, muzica este moderna, complexa si cu o lirica bine definita.