Antologia lui Roky Erickson, aparuta la 40 ani de la debutul sau muzical, este si azi la fel de actuala ca si in momentul in care 13th Floor Elevators (trupa in care activa) cantau pentru prima data pe scena clubului La Maison, militand impotriva banalitatii si cotidianului si pentru eliberarea de limitari sau constrangeri de orice fel. The Beatles, The Rolling Stones sau Bob Dylan, a caror valoare nu poate fi contestata in nici un fel, faceau ceva in acest sens, insa publicul vroia sa duca totul la extrem. In acest context, succesul formatiei era posibil.

Trupa de rock texan avea acum urechile publicului deschise larg la mesajele pline de LSD, „trecerea barierelor” si nonconformism.

You’re gonna miss me, prima piesa lansata a trupei, imbina într-un mod bizar si placut in acelasi timp rock’n’roll-ul cu country, reusind sa ajunga la un rezultat extrem de pregnant pentru timpane. Reverberation iti induce o stare de continua energie, desi pentru muzica de azi ar parea poate o piesa relativ calma. Nu va lasti inselati de aparente. Chitara si tobele sunt extrem de rapide si de ritmate facand cea mai mare parte din atmosfera albumului, cu toate ca vocea este pe primul plan pe fiecare piesa.

Imi vine destul de greu sa nominalizez care piese anume dintre cele 43 merita sa fie ascultate, asta pentru ca am impresia ca fiecare are o total alta tema, induce un alt sentiment si produce un alt fel de atmosfera. Unul dintre motivele pentru care diversitatea atrage poate fi explicat si de numarul impresionant de colaborari, de piese cantate alaturi de 13 th Floor Elevators sau de cele solo. Asadar, a spune ca acest material are o atmosfera generala este ca si cum ai afirma ca muzica poate fi canonizata.

Inteleg acum, si incepe sa devina tot mai clar, de unde isi trag seva trupe ca R.E.M. Pe I’m gonna free her ai impresia ca traiesti o melodie pur R.E.M. Aceeasi voce, structura si acelasi gust ramas.

La momentul la care acest album apãrea, solistul era deja trecut în nefiinţã. La momentul la care piesele cuprinse pe material, erau scrise, cântate, înregistrate, nimeni, nici chiar Drake nu spera la o compilaţie a tuturor compoziţiilor sale.

Sãtul sã mai facã muzicã pentru alţii, Nick se hotãrãşte, prin perioada colegiului, sã facã muzicã pentru el. Robert Kirby, amicul şi colegul „muzical” devotat întru totul lui Drake i se alãturã acestuia în 1968 şi îl convinge sã înregistreze câteva piese în studio. Benzile supravieţuiesc şi astfel noi ne putem bucura de muzica fãcutã de solist în anii ’60-’70.

Artistul şi chitara sa, povestesc urechilor larg deschise despre gândurile lui Mary Jane (Thoughts of Mary Jane), magie (Magic) sau despe un cãţel cu ochii negri (Black eyed dog), printre altele. Gândiţi-vã la versuri deştepte. Gândiţi-vã la muzicã liberã şi uşoarã. Gândiţi-vã la o chitarã ce face atât de mult cu doar 7 corzi.

Magic îmi pare foarte cunoscutã. Nu ştiu cu ce anume o asociez, dar o cunosc. ªi meritã ascultatã. „I was born to love no one / No one to love me / Only the wind in the long green grass / The frost in a broken tree / I was made to love magic / All it’s wonder to know / But you all lost that magic / Many, many years ago.”

Bucuraţi-vã neapãrat auzul cu Mayfair, Three Hours (pentru cã are şi percuţie interesant asociatã cu versurile şi chitara), Clothes of sand (care te duce indiscutabil cu gândul la marea ce se vede din Vamã), Black eyed dog (pentru linia de chitarã) şi Tow the line (pentru versuri).

Domnul Les Claypool mi-a oferit una dintre cele mai frumoase surprize din ultimii ani. Dupa mai multe încercari de a scoate un album sub numele trupei sale, Les Claypool (liderul Primus) a lansat un ochi mare în ceruri sub alta titulatura; a câta oare?

Nici de aceasta data nu s-a lasat loc de interpretari; totul e foarte clar... suna tot a Primus, dar are câteva chestii în plus (sau în minus?). De exemplu, umorul textelor e acelasi, balansul si nebuniile bassului sunt aceleasi, ritmic e la fel. Apar însa tente de jazz în liniile chitarelor, parca se folosesc alte tonuri de distors si cu siguranta sunt alte solouri de chitara, un pic mai metalice.

Mai mult decât atât, la baterie apare unul din tobosarii care a fost de-a lungul timpului în Primus: „Brain” Mantia.

Primele doua melodii din cele 11 ale albumului sunt construite cu foarte multe elemente de tot soiul; a treia, Tyrany of the Hunt, parca e luata de pe ultimul album bomba al trupei Primus – Antipop. Elephant Ghost este o melodie neobisnuita pentru ce stiu eu despre lucrarile lui Claypool, asta pentru ca are influente reggae si chiar jungle. Piesa care-mi place mie cel mai mult este Junior, adaptata dupa era de început Primus.

În consecinta, este un proiect bine venit, dar, din pacate, la fel ca si celalalte proiecte mai vechi (Sausage, Les Claypool and the Holy Makerel si cine stie mai câte), acest proiect putea foarte bine sa fie un alt album Primus.

Multi nu stiu cine este domnul Johnson, sau de ce a trebuit ca numele sau sa apara exact în componenta titlului unui album semnat Eric Clapton .

Ei bine, Robert Johnson s-a nascut în anul 1911 în California, si este primul blues-man care si-a pus amprenta asupra dezvoltarii muzicii. Omagiul adus de Eric Clapton prin acest album este mai mult decât bine-venit si trebuie salutat cum se cuvine.

Din punct de vedere muzical totul pare o armonioasa îmbinare a spiritului începutului secolului trecut cu sunetul modern al zilelor noastre. Pe tot parcursul materialului sunt pastrate ideile definitorii ale blues-ului, armonizate însa de legatura cu rhytm&blues-ul si rock'n'roll-ul.

Cu toate acestea se simte amprenta Eric Clapton , mai directa în cazul de fata.

Interesant este faptul ca nu exista nici o piesa care sa aiba invitat pe cineva; poate asa se putea întregi atmosfera si savoarea discului.

Ar mai fi multe de spus, însa un lucru e clar: se pare ca domnii Clapton si Johnson stiu sa le spuna cel mai bine.

În anul (de gratie) 2004, o recenzie la noul album J.J.Cale trebuie sa fie precedata de un scurt istoric.

Nascut în 1940 în Tulsa, Oklahoma, teritoriu de care este legat iremediabil, fermier în primul rând si apoi cantautor de geniu, J.J.Cale este cunoscut mai ales datorita unor piese de geniu, printre care After Midnight , Crazy Mama , Lies sau Cocaine , toate însa prezente în constiinta melomanilor datorita lui Eric Clapton .

Personajul misterios din sufletul lui Cale nu concerteaza, nu suporta media, nu se afiseaza public. De altfel pâna de curând putini se puteau lauda cu faptul ca îi cunosc chipul. Este un foarte bun om de afaceri, caruia îi place sa negocieze la sânge contractele cu casele de discuri.

În prezent, alaturi de Mark Knopfler (fostul lider al celor de al Dire Straits ) participa intens la promovarea si productia unor albume de country.

To Tulsa and Back nu poate fi decât un disc care închide un cerc, unul stralucitor; este un disc care face bilantul unei vieti, importante pentru întreaga societate muzicala.

Compus în maniera binecunoscuta (pentru consumatorii de J.J.Cale ) fiind transparent, cu tuse simple dar ferme, acest material este unul care curge asemeni vietii tihnite de la tara.

Încânta cu adevarat.